după 32 de ani

32 de ani. atât a durat vacanța noastră, cât o viață ori cât o mie de întâmplări, palide stavile în goana timpului, repere de care ne agățăm în acel exercițiu de aducere aminte. memorie, melancolie.

scriu rar despre mine pe-aici, iar voi știți că exercițiile acestea, cel puțin la modul public, îmi sunt străine, chiar dacă muza mea umblă cu depărtătorul de coaste în buzunar. scriu rar despre mine poate pentru că îmi prețuiesc mult emoțiile, bucățica aceea de ”intim și personal” pe care o vreau egocentric a mea, numai a mea, cu sete, până la ultima picătură. dar povestea de astăzi este despre un ieri cu oameni dragi, este un dar pentru oameni dragi… din copilărie. pentru că ieri a fost pentru mine o sărbătoare de suflet. una amestecată cu vești de tot felul, multe dureroase, dar în esență o sărbătoare la care am meșterit cu drag fiecare dintre noi, revederea după 32 de ani…

văzută din fereastra dimineții, ziua de ieri împrumutase ceva din tot ce are toamna mai frumos: ruginiu pe frunze și pe tâmple și un soare vesel, care mai ștergea grăbit urmele de brumă și de frig care învăluiseră tâmpa peste noapte, prevestitori de iarnă. o dimineață de toamnă aidoma celei în care, acum mulți ani, mai trăisem cu multe emoții și chiar teamă: după ce euforia mutatului la bloc îmi trecuse, aveam să descopăr dezrădăcinarea de foștii colegi și prieteni, de o parte însemnată a copilăriei mele. de la statutul de lider, coborâsem la cel de nou venit, outsider-ul unei clase considerată cea mai bună a școlii, în care toți ceilalți 35 de copii aveau atât de multe amintiri împreună, își erau unii, altora, atât de prieteni. (admirabilă doamna învățătoare lucia bostan care ieri ne-a reamintit tot ceea ce a sădit în acești oameni vreme de patru ani, primii: ”iubirea, copii, este cel mai important lucru”). o dimineață ca multe altele, poate, dar dimineața revederii după 32 de ani cu acei oameni care mai păstrau în ei sâmburele copilăriei nealterat. și iubire. și amintiri. aveam emoții? desigur. dar omul matur care am devenit, a învățat să aplice machiajul fin peste emoții, ca și peste chip. așa am pornit spre școală: cu un zâmbet larg, cu un braț de papirusuri și două cufere-carte, delicate bijuterii realizate la dorința noastră de oamenii speciali de la fundația rafael.

a treia clasă pe stânga, la etajul întâi, vechiul ”cabinet” de literatură. așa era clasa în care am pășit ieri direct din emoțiile de azi, în trecutul care, cu maldărul lui de amintiri, avea să mă aștepte. ultima bancă, cea în care mă așezasem sfios demult, era acolo. era și alex, cel care mă uimea odinioară cu felul lui potolit, cu ochii adânci și iscusința lui la matematică. ștergea tabla cu sârg, pregătind bun venitul pentru toți ceilalți colegi. astăzi, peste ani, alex este la fel de blând și de cald, dar are în plus un umor fin, molipsitor. băiatul care odinioară își purta gândurile ca un nor pe tâmplele netede, pe el l-am găsit de fapt ștergând tabla, pregătind alături de celălalt coleg, ovidiu, cândva rebelul fotbalist al clasei, mica noastră sărbătoare de ieri.

desenând flori pe tablă, mi-am amintit cum, din ultima bancă, am pășit încet, încet către ceilalți, cum doamna elena pop a devenit- deși era cel mai aspru profesor al nostru- omul pe care l-am iubit cel mai mult în noua școală, în noua mea viață. am ascultat-o atât de mult încât astăzi mai scriu din ”vina ei”. mi-am amintit râsul lui claudiu, teribilul și coloratul lui râs. chipul blond și năzdrăvan la lui adi, șeful clasei noastre, înscăunat printr-o mică revoltă de copii, codițele clarei, un soi de mamă a noastră, a tuturor, cu acei ochi extrem de ”guralivi”, ca două mărgele. mi-am amintit de laura, draga mea laura pe care o admiram atât de mult, din o mie de motive, de milena- pe care nu v-o descriu din egoism și drag, dar este fix aceeași, de anca cea micuță și cuminte, de daniela și veselia ei ca de clopoței înșirați sub vânt, de marius cel înalt și bălai ca un garfield în soare, de anica mea ca un miez de pâine. mi-am amintit acolo, în clasă, înainte de venirea celorlalți (în timp ce îmi rupeam ciorapii și-mi însemnam genunchii cu o vânătaie fix ca în copilărie) că m-am simțit a lor, colegă cu toți acești copii, pas cu pas. dar cel mai aproape m-am simțit de ei la primul mărțișor, atunci când paul mi-a dăruit o mică vioară pe care am păstrat-o mulți ani, cu drag. am devenit a lor atunci când cel mai nebunatic din clasă m-a poreclit cămătaru, scânteia de la care a pornit pasiunea mea pentru fotbal, atunci când râdeam alături de toți ceilalți de ciupercuțele mici pe care le desena pironela pe tablă, numindu-le după claudiu și atunci când m-am ales cu ditamai entorsa pentru că coborâtul scărilor era mai amuzant dacă foloseam balustrada. am devenit parte din lutul pe care doamna lia opriș, o femeie extrem de elegantă și astăzi, l-a modelat în ceea ce am devenit cu toții, oameni.

ziua de ieri a trecut prea repede. dar ne-a adus darul și bucuria să ne regăsim. emoția de după 32 de ani. ne-a făcut să deschidem sertare pe care le lăsasem închise atâția ani și am găsit acolo intacte, într-o somnolentă așteptare parcă,  iubirea, bucuria, copilul care mai suntem chiar și cu tâmplele albite. ba chiar le-am cunoscut pe mădălina și mirela, cu care, fără să fi  fost colegă, împart de-acum un trecut și un zâmbet. am recunoscut un feri (totdeauna mi-a plăcut numele lui întreg, francisc) plin de umor, deschis și extrem de sociabil, departe de timidul care fusese în copilărie. am descoperit la adi, italianul și nomadul nostru, bucuria de a fi părinte și imensa, copleșitoarea lui disponibilitate de a veni din italia, numai ca să fie alături de noi.  am descoperit că laura și milena îmi sunt la fel de dragi ca demult și că ovidiu ascunde în ochi atât de multă blândețe, iar daniela, în postura de mamă de adolescent, este la fel de frumoasă cum era în copilărie în vreme ce claudiu cel vesel poartă dorul drumurilor lungi, de tren, în privire. am descoperit ghiocei pe tâmple, ani trecuți repede cu bune și rele, visuri împlinite, am privit fotografii pudrate cu timp și fotografii din care zâmbesc tineri și adolescenți frumoși, copiii colegilor mei. fiecare zâmbet, fiecare îmbrățișare, fiecare cuvânt de ieri îmi sunt daruri. și le prețuiesc.

mi-ar fi plăcut să povestesc poate mai mult, mai cu toți, dar știu că ne vom revedea.

și vă mulțumesc. după 32 de ani… tuturor.

cu tot dragul, cămătaru.

ps. ziua de ieri ar fi fost perfectă de-ar fi lipsit veștile despre tinerii din colectiv.

mulțumiri speciale ție, sonia