de la ceea ce s-a întâmplat în colectiv a trecut deja suficient de multă vreme încât subiectul să fi ieșit din sfera de interes a multora dintre noi. viața a ars, a urlat, a ieșit din matcă. apoi, ca apele ori ca praful, tot ceea ce s-a numit prin presă o traumă colectivă, tot valul de informații, de empatie, de orice alte emoții s-a disipat, s-a risipit precum ceața. a urmat la rând paris și mai apoi, jalnic, o altă zi de vineri… una cu reduceri discutabile, subiect complet lipsit de interes pentru mine. 
uităm atât de repede? ne pasă de fapt atât de puțin? răspunsul este da, chiar atât de puțin.
aș fi putut să scriu aceste rânduri la câteva zile de la toată întâmplarea, reacția la cald. fiecare dintre noi avea atunci ceva de spus, ceva de simțit, ceva de gândit. ori, să recunoaștem și asta, ceva trafic de ciupit. am preferat să tac, am preferat să închid în mine tot ceea ce simt încă, ancorată în ceea ce mulți au numit vina noastră, a tuturor. o vină pentru care au plătit în esență prea mulți tineri și vor mai plăti, prea mulți vor mai muri încă, pentru că efectele incendiului din colectiv, pentru aceia care se mai zbat încă pentru viețile lor, pot fi devastatoare: intoxicația cu cianurile de tipul acelora inhalate de bieții oameni poate provoca printre altele ataxie și neuropatie optică și chiar orbire, fără să amintim de efectele asupra inimii sau ale sistemului nervos.
pentru mine trauma numită colectiv este actuală și astăzi, o mai trăiesc într-un amestec de așteptare și de spaimă numită în primul rând bogdan și numită apoi cristi, nicoll și alex, numită oricum… viață, moarte, disperare, neputință, nepăsare, vină. și pentru că tot îmi place mie verbul acesta ”a dezlipi”, exact aceasta înseamnă pentru mine totul: o inimă dezlipită de la locul ei. o separare iremediabilă, una violentă de altfel. și trebuie să menționez că toți oamenii aceia dispăruți atât de dur din viețile lor ori încă pe paturi de spitale mie îmi sunt străini. poate că asta m-ar fi putut numi norocoasă, dar eu cred altfel pentru că în fragilitățile noastre mărunte, în viețile noastre, tot ceea ce s-a întâmplat acolo ar fi putut avea loc oriunde în altă parte și mai ales oricui. a fi indiferent în fața vieții este o crimă. iar vina, pe ea am văzut-o asumată mai ales de către cei care, obișnuiți ai locului, au lipsit din varii motive în acea seară. eu m-am bucurat teribil de mult pentru o absență, o bucurie pentru care m-am judecat apoi, atunci când am realizat de fapt că răsuflând ușurată, am reacționat cât se poate de egocentric: dacă ”ai mei” erau în siguranță, ar fi putut să fie bine. doar ar fi putut din păcate, pentru că tocmai ai mei, așa cum mi-i numesc, au trăit și trăiesc dezlipiri cu mult mai grave decât a mea, pisic pe pervazul tăcerilor mele. lumile lor răsturnate, înnegrite mă dor chiar și de la distanța de la care privesc.
și m-am judecat mai cu seamă pentru acel telefon pe care aș fi putut să-l dau în acea noapte, dar mi-a lipsit curajul. m-am judecat pentru faptul că în acea zi de sâmbătă, când mă revedeam cu trecutul meu, mulți copii au renunțat la luptă devenind exact contrariul la ceea ce spun versurile cântecului formației care s-a spulberat în acea zi. ”we’re not numbers we’re free, we’re so alive /
and the day we give in is the day we die”. numere. bilanțuri, așa cum le place unora să spună, bilanțuri macabre dacă vreți, pentru că a contabiliza moartea ca și cum ar fi un activ mi se pare îngrozitor. suntem mai mult decât numere, mai mult decât pioni așezați pe palierele existenței, chiar și aceia care se zbat între viață și moarte sunt ceva mai mult. ne trecem la catasif ca niște obiecte de inventar ieșite din uz?
au trecut săptămâni de la acel 30 octombrie din colectiv. am amestecat în mine emoția de toate felurile. am privit pervazier la durerea celor care îmi sunt prieteni, am văzut ochii în care apele s-au tulburat pentru totdeauna și am știut că ceea ce s-a dezlipit atunci va rămâne așa. m-a durut. și știu că urme adânci, lăsate de lupii focului, vor brăzda chipurile pe care le știam altfel. din lumea mea mică și departe port rugă și gând pentru cristi, ajuns la manchester, pentru cei doi frați, despre care au apărut vești bune, pentru toți cei care, deși neștiuți, se luptă acum. fiecare dintre ei merită să revină acasă, la cei care îi iubesc și îi susțin acum. o întoarcere cu demnitate, chiar dacă în fiecare dintre toți acești oameni vor fi schimbări. măcar cele fizice să fie cât mai puțin sesizabile.
am înțeles în tot acest timp, încă o dată, că viața este un dar ca un fir de nisip. și că oamenii pe care îi ai în preajmă au darul lor pentru tine și nevoia lor. că oricât de discret ai fi, uneori trebuie să dai buzna și să strigi: sunt aici! urlă, strigă, întinde mâna aia odată, îți sunt aici! am înțeles că este foarte greu să fii pe margine și să aștepți. ori să spui, aproape cu cruzime, toate acele cuvinte care, adevăr fiind, taie. am înțeles că undeva în lumea aceasta largă există prietenii mei și că durerea lor are rostogoliri de piatră, una ca de sisif.
colectiv a însemnat pentru mine o lecție. una deloc ușoară. și cumva știu că la capătul acesteia lucrurile vor fi la fel: în oceanul de nepăsare în care trăim, viața este numai un fir de nisip. uneori, trecerea dincolo este tot ce rămâne. un număr în catasiful altora…
hello from the other side…
… astăzi. mâine poate fi prea târziu…
Eu nu am uitat ce s-a întâmplat, încă mă gândesc cu sufletul sfâșiat la toată durerea adunată acolo și plâng pentru cei plecați definitiv și pentru cei mutilați pe viață…
hmmm.
pisoi, te-ai documentat serios: ataxie, neuropatie optica etc. afectiuni neurologice in general, as zice io, datorita cianurilor, of… plus respiratorii. iar refacerea tesuturilor, a muschilor necesita timp indelungat si multiple interventii chirurgicale. unul dintre pacientii de la Floreasca, dintre cei f. gravi si caruia nimeni nu-i dadea sanse de supravietuire e bine, mamanca singur, insa e fara degete. pur si simplu i-au cazut la schimbarea pansamentului. un pianist… si copiii sunt bine.
a rasufla usurat ca al tau/ ai tai nu au fost acolo e uman, la fel ca a uita- e o protectie a creierului. in esenta, nu stiu daca se sterge de tot aceasta informatie , pt. ca e o tragedie oribila si creierul uman este ‘ tentat’ sa retina astfel de informatii; probabil ca un sistem preventiv de alarma.
fii convinsa ca pt. fiecare a fost o lectie, macar una de supravietuire si nu cre’ ca in vreun club se vor mai aprinde artificii.
in rest, viata merge mai departe, cu sau fara vreo vineri neagra, asta e mersul firii, nu e nepasare. psihoza colectiva se reduce la a fi precaut cand intri intr-o locatie inchisa cu posibile surse de foc, iar mortii si-i plange fiecare. si este uman- poti sa dai cu mn de pereti.
a… raspunzatorii penal, aici, da, io inca sper ca vor fi pedepsiti conf. legilor .
copiii* nu stiu de ce m ai inghesuit asa, in chenaru’ asta…da’ tu stii mereu ce vreau io sa spun.
știi, ioana, am scris foarte greu. știam că va trebui să scriu, este o radiografie personală, una în care dacă ar fi să judec, mă judec pe mine. o radiografie în scop terapeutic, poate, deși mă simt și mai tulburată acum. de la tragedia din colectiv am scris extrem, extrem de puțin, ca și cum mi-ar fi înghețat cuvintele. chiar și cele de acum s-au dus într-o cu totul altă direcție, scris chinuit aproape.
poate că și plânsul este o terapie, una eliberatoare întrucâtva. am fi putut fi oricare dintre noi acolo. măcar să învățăm ceva.
q, am crezut că scriind mă voi simți mai bine.
mă simt la fel…
nu m-am documentat prea mult, mai degrabă mi-am amintit ce ne amenința profesoara de chimie când bântuiam prin laborator la orele acelea de țopăit printre retorte. uneori îți amintești uimitor chestii despre care ai auzit demult tare. cât despre recuperare, pierderea capacităților, sunt departe de a fi optimistă. de aici și ceea ce spuneam despre recuperare cu păstrarea demnității. apropo, citisem în zilele acelea, se distribuia pe fb în disperare, drept remediu pentru arsuri albușul de ou. mă și mir că m-am abținut atunci, mă și mir. și voiam să te întreb: știu că dacă sunt afectați rinichii se poate rezolva cât de cât cu un transplant de la cineva compatibil, dar dacă plămânii sunt distruși complet?
asta cu albusu’ era o prostie, desigur, insa mi a placut ca gest, ca implicare.
s- a murit datorita septicemiei , blocaj renal si stop c-v, ulterior. daca plamanii sunt distrusi complet, nu mai e nimic de facut…
cum ti am zis, io m am resetat ca altfel o luam razna: lucram intr-un ritm nebun, tot lab., eram epuizati si psihic. una dintre replici, imediat dupa tragedie, spusa la unison a fost: de ce dracu’ n au fost manelisti acolo. si de catre medici… o luasem rau razna.
pe urma, aproape tot ce lucram era catastrofal ca rezultat. noapte de noapte aveam cosmaruri.
acu’ mi am luat cateva zile libere, insa sa stii ca ma simt mai bine, ma bucur pt. cei care au reusit!
eu mă bucur pentru cei care au reușit să plece. septicemia a avut drept cauză și lipsa de dotări. să recunoaștem că medicii noștri au avut mult de furcă și puține, spre deloc, mijloace. eu mă așteptam la mult mai multe decese din cauza septicemiei, de celelalte cauze știu, mă așteptam, oricât de tânăr este un organism, la o asemenea agresiune, arsură coroborată cu otrăvire, poate ceda. bănuiam răspunsul despre plămâni, bănuiam….
și da, am să recunosc asta, m-am schimbat la rândul meu. sunt mai puțin tolerantă, sunt sucită cumva. iar muza mea s-a dus pe câmpii. cu nervu.
asta cu plecatu’ a fost cu dublu tais, sa stii… ultima proba lucrata a fost cea a basistului… Pascu. ce vreau sa spun este ca decat mai tz, uneori, e mai bn deloc! asta m a daramat atunci, caci avea o septicemie relativ usoara si speram, toti!, ca o sa reuseasca.
pe langa absenta conditiilor prorpii unui astfel de accident, pisoi, mai este si numarul mare al victimelor. sa stii ca orice tara din lume ar fi fost in dificultate.
da, e adevărat și asta. un număr mare de victime la același număr (mic) de medici e dificil de gestionat. la alex pascu am înțeles că rudele au insistat pentru transferul său. și recunosc că mi-a fost teamă pentru cristi în noaptea aceea când a plecat la manchester. de fapt îmi este teamă și acum, dar medicii spun că norocul lui a fost organismul curat (nu fumează, nu bea) și tânăr.
Off, psi… de asta nu ne vindecăm. Va trece poate… valul. Dar nu se vindecă nimic.
Nu ai dat telefonul acela pentru că știai instinctiv că “nu”. Așa cum spusese cineva, așa cum promisese, așa cum mergea înainte de ceva vreme. Desigur, înțeleg spaima. Și înțeleg și de ce. Și onorează sentimentul acesta.
Dar mai presus de toate știai și simțeai că este acel “nu”.
Na
dar tu ce cauți aici, balaure? parcă avem de făcut bine pe copilul cristi… și pe voi. lasă cititul blogurilor pentru vremuri când ne-om trage sufletele, amu avem treabă. multă.
Colectiv va rămâne mult timp o rană deschisă. Arsă și arzând. Prea grea să o poți uita. Nu suntem numere. Avem chipuri și suflete și suntem atât de fragili! Dacă măcar se vor trage niște învățăminte și viețile altor tineri nu se vor mai stinge atât de absurd și crud. Nu sunt cuvinte cu care să alini durerea celor ce trăiesc acestă dramă. Cu ceva timp în urmă, sora mea a suferit arsuri pe picioare. Fără să fie foarte mari zonele afectate, au fost însă necesare îngrijiri speciale și ani de refacere. De aceea înțeleg cât de greu le este medicilor și ce suferință îndură cei răniți.
Chiar dacă ar fi inofensive cianurile alea, chiar dacă medicii ar fi făcut miracole și i-ar fi salvat pe toți nu știu cât le vor mai putea fi reparate sufletele.
Știam înainte de Colectiv că mâine nu există și că răspunderea, nu vina, are un fel al ei de a se pierde ca un fum în văzduh, acum doar mi s-a adus aminte.
este în firea noastră, roxana, să repetăm greșelile. eu cred că este în firea omului… dar nepăsarea ar trebui să fie străină de noi, așa cred. așa învăț.
sufletele umblă oloage spre cer, mihaela. ciopârțite.