amaranth

mai întâi a fost o mare de linişte.
lumina curgea alb, aburit,
oamenii solitari treceau
ferindu-se de atingeri.
nu, nu se mai cunoşteau între ei,
tâmplele de culori diferite
miroseau a însingurare
şi linişte.
atât de multă linişte!
cineva a strigat
murdărind cerul în ţipăt,
apele s-au desfăcut
în calea pribeagului
şi deasupra lor luna zâmbea.
zeci de glasuri ridicate din pământ
şi liniştea albă
cu braţele ei curbate.
o lacrimă,
o lacrimă,
pustiul la masa săracului.
oamenii veneau în grupuri,
ca râuri de frunze iscate de vânt,
curioşi, furioşi,
mare de suflete strigând.
cineva a tăcut.
piatra din mâna-i încă ardea
lăsând pe pământ urme roşii,
cuvânt.
apele s-au desfăcut alb,
ca o masă de nuntă silită,
la care zâmbeau sfios
oamenii palisandru.
lumina curgea alb, aburit
peste aparente îmbrăţişări,
trecând de la unul la celălalt,
rostogolire.
peste toate… mielul zâmbea.

despre amaranth am mai scris io… demult