îmi așezasem gândurile cu vedere la ușă.
vara se încolăcise între noi ca un câine de pripas,
mirosea a rozmarin și a dragoste
și ca prin somn eu mi-am spus: încă un pas,
încă un pas ne desparte de noapte,
de mărul rotund a soare mustind,
te vedeam cum cobori, te vedeam venind
dincolo de orice urmă de îndoială
care ne-ar fi atins îmbrățișările.
îmi așezasem vorbele ca pe niște dale de piatră
drum construit pentru inimă-albastră,
între tine și mine ca o năpastă
coborau încet anotimpurile.
și mi-ai spus atunci râzând, mințind
că îți voi fi, că îmi vei rămâne
bucată de inimă. pe cerul ca o pâine
vorbele tale s-au scuturat.
ce repede. o nevoie de mine ce repede stinsă
sub brațul îndoit al verii
o inimă plânsă.
io vreau sa stiu cine mi-a suparat pisoiu! abia ai venit de la aia cu salvari, trecusi prin saloane verzi si ai fost rasfatata si tu poezii d astea scrii?
back to sf… parfumat!
serios, de ce atata durere in poezia ta?
si asa te bine te prinde stilul umor-rebusistic, da’ nu vrei tu ca esti pisoi capos.
chiu, ai uitat că-s o hlizită!?
barem scriitura să fie sărioasă!
șezi blândă, tăt îi fain la mine. așa o vrut poezeaua să hie, așa am lăsat-o! de izbeliște cum ar veni…
de izbeliște vine de la a izbi, izbitură metaforic familial, cred.
știu că-ți place să te joci și da, e fain la tine…
Ce faină potrivire între rozmarin și dragoste… dar am o nelămurire: de ce inima albastră?
ca să rimeze cu năpasta, sava.
doar de aceea…
e liniște… și-mi place, q.
poate de aceea pare fain…