îmi amintesc cum scriam amândoi. demult, ce demult pare acel timp în care nopțile se legau prin cuvinte și priveam curioasă. te-am crezut? aș fi vrut să te cred. aș fi vrut mai cu seamă ca tu să te vezi și să te crezi așa cum ești. să faci pace cu tine.
te înconjurai de oameni cărora scrisul tău le amuțea gândurile. ca să rămână în preajma ta, totuși, inventau sentimente străine ție. știau, poate, că solitudinea ta este numai sfâșiere și că scrisul este un blestem de care fugi. fugi? vii? o mie de cuvinte pe minut. o mână de oameni aparent, buni, deopotrivă răi, egocentrici și sinceri și falși la grămadă. câini de întuneric pe care îi credeam amândoi lumină. leac.
îmi amintesc cum am venit spre tine. dădusem buzna, așa cum fac mereu când mă roade o curiozitate pe care aș putea să mi-o reprim. desigur, o doamnă ar face așa, s-ar reține delicat, fluturând din genele ei lungi, rimelate. dar o hoinară?
îmi amintesc cum fierbeau peste noi anotimpurile. depărtările. îmi amintesc cum ai plecat spre soare ținând o fată de mână. curios, după fiecare ploaie, chipul fetei era mereu altul. știi, citisem pe undeva că după treizeci de ani femeile ar trebui să renunțe să poarte șepci. și-aș fi vrut să te întreb: da baticuri? am putea purta baticuri?
am putea să mai scriem? poți cultiva toate legumele pământului, dar ceea ce este în tine, trebuie scris. și știi… wise.
sursa foto: salome
Poveste de viață… imagine sugestivă… fluturii zboară întotdeauna. Din floare în floare întotdeauna.
Hoinarele nu pot purta baticuri. Șapca… Da. Șapca.
recunosc, sava: ador și port șepci.
și baticuri pe stil arăbesc, eșarfe de fapt.
Eșarfe foreverrrr! Niet batic!
batic, bre. așa zise madam raicu: dupe treijdăani să ne punem baticu, fustele perdele și mnezo cu mila.
doar dupa fiecare ploaie era cu alta? ca atunci nu se pune, e ca si ciupercile…
sau poate era aceeasi fata, tie iti parea diferit chipul ei. da’ ce-ti veni cu baticu’?
app., ai vazut-o pe Audrey Heburn ‘imbaticata’? ca sa nu mai zic de palariile ei… unor femei le sta chiar bine. n-am inteles insa de ce-l intrebi pe el: faptul ca scrie bine ii da dreptul de a stabili in ce sa te infasori tu?
poate ti se pare ca scrie bine, lasa-l mai bine sa cultive legume. nu ca una o exclude pe cealalta, pana la urma…
of, fată, apoi tu de mama baticurilor vorbești?! am mai văzut așa chipuri suberbe cu batic numai în turcia, dar acolo au un fel special de a le lega (și niște baticuri de stă mâța în coadă!)
cât despre el… scrie foarte bine, da se alintă cu morcovii și pătlăgelele lui.. visează!!!
la ce viseaza, mai? ca zici ca-i sfasiat… daca scrie pe pereteti, la butoane n-are cum. daca era pe hartie, da, ca aia taie mai ca briciu’. d-aia cre’ ca unii o evita.
da’ mi-i dat o idee de scriitura. mai ales ca io visez la rosii, ardei , legume in general… salata o sa-mi iasa.
parcă eu știu la ce visează! dar un lucru e sigur: și el fuge de hârtie!
nu de hartie fuge, cre’ ca de stilou… mereu ii pateaza destele de cerneala
din ce știu eu (și știu bine) preferă pixurile.