versurile de mai jos au fost scrise toamna trecută într-un moment tare, tare frumos. că mi le reamintesc astăzi ar putea părea o întâmplare cu ancoră în realul acesta haotic în care alunec, plutesc şi mă ridic de ceva vreme. şi în care cândva, cumva, va fi bine. un bine ca un fum de ţigară…
că ne reaminteşte bogdan de poezie şi de omul a cărui zi de naştere ar fi fost astăzi, deja mi se pare perfect normal. şi mulţumesc. şi îmi amintesc la rândul meu că astăzi… ar fi fost ziua lui. deşi l-am citit, deşi l-am ştiut şi am fost mereu mai aproape de celălalt, de nichita, adrian păunescu ne-a lăsat totuşi în urmă ceea ce a trudit: poezia. da, chiar ea, cea atât de puţin aproape multora, prea multora dintre versificatori.
am să-ţi spun bună seara şi-am să plec undeva
către ţara aceea ce-o doreşti, e şi-a mea,
am să vin şi în urmă ne vor plânge bătrâni
printre sălcii prea ude de atâtea minciuni.
am să spun că ţi-e dorul numai fum de ţigară
şi că ţara aceasta a trăit, va să moară
dar mi-e dorul la fel de egal, de nebun,
într-o ţară în care se trăieşte nătâng.
şi ni-s oasele albe de trăiri în alt veac
şi ni-s domnii prelungi ca icoanele-n sac
le-am furat, le-am uitat pentru ultima oară
mi-e un dor ca şi-al tău şi e fum de ţigară.
Parca ii aud vocea recitand intr-un cenaclu- “Flacara”, aceste versuri, atat de in stilul Adrian Paunescu.
recunosc, dana, că în vremea cenaclului i-am fost întrucâtva fan. cenaclul acela aducea ceva diferit, un alt aer inimilor noastre. apoi, pe când l-am înţeles- atât cât se poate- pe nichita, cumva m-am despărţit de calea lui, treptat, treptat…. poezia mea este însă insporată de una dintre scânteile sale: “ca un fum de ţigară, sufletul”
Sper să nu scandalizez.
Păunescu a ales să scrie un gen de poezie care se strecoară, uneori subversiv, în sufletele (deja) sensibile, respectiv în sufletele rănite. Dacă poezia s-ar fi adresat doar sufletului, ar fi fost alături de Nichita. Dar poezia mai înseamnă și spirit, așa că…
Cred, totuși, că poezia lui era obligatoriu să apară în anii 60-80, fără el ar fi existat mult mai puțini iubitori de poezie. Dar mie îmi plac cu adevărat alte poezii decât cele arhi-cunoscute, adresate preponderent sufletelor, nu spiritelor. În același timp, îmi permit să spun că poezia lui e rareori suficient de subtilă&profundă (pentru gustul meu… și prea adesea epatantă, chiar și atunci când mimează modestia.
pe cine să scandalizezi, cc? posibil să ai dreptate în ceea ce privește contribuția lui la dragostea pentru poezie. eu țin minte că dincolo de aura acelui cenaclu la care scria ad hoc (chestiune care ar mira pe unii, dar despre care știm foarte bine că este mai degrabă normală pentru un poet) eu aș spune că poezia lui este… militantă. înțelegi unde bat? e ca și cum am compara, de pildă, un hlebnikov cu un maiakovski: deși contemporani, totuși atât de diferiți, unul mai distilat, mai rafinat și celălalt mai populist. cred că este o chestiune de gust, de consum și pentru un gurmand al poeziei- așa cum îmi place să cred că tind a fi- nichita stănescu rămâne chiar cel mai mare poet român.
cel mai ”poet”, aș zice, deși pare o formulare goală de sens …
ba chiar pare extrem de plină! pentru cine vrea să vadă, evident…