dialogul din vis

de o vreme îmi apărea în ferestrele visului cu ochii coloraţi de-o năzbâtie nouă, a ei, în stilul acela de explozie crudă, vivace, sub care sufletul dormea în carapacea lui, desenat din emoţii pe care nu i le-ai fi ghicit uşor şi pe care le-ar fi negat oricum, cu tresăririle pletelor ei întunecate şi ridicări de umeri.

multă vreme am privit-o ca pe o păpuşă mânată de ceilalţi în jocul vieţii, deşi ea îşi purtase mereu, singură, sforile care desenau tabloul zilei şi al întâmplărilor iscate de setea ei de înţelegere, de cunoaştere, cu care trecea uşor peste convenţiile şubrede. chipul ei mirosea a libertate, o libertate pe care eu nu mi-o îngăduiam încă, iar numele ei era olguţa.

mă aşteptasem să se însoţească de cea care îi era soră, deşi nu prin sânge şi care îi era opusă ca fire, ca fel de a trece prin frunzişul vieţii şi pe care, în anii copilăriei, tânjeam să o am drept oglindă, cu un soi de admiraţie încăpăţânată, iscată mai cu seamă de contrastele pe care nu le puteam ignora. cu tenul smead şi ochii oblici, ascunşi de bretonul cu colţ, mă visam pe atunci diafană, ignorând imposibilul.

dar pe apele mişcătoare l-am recunoscut ceva mai târziu, cu un soi de bucurie domoală, pe cel apărut printr-o întâmplare, mult mai târziu. deşi purta nume de floare şi de legendă, el se ferise de la bun început de lumina admiraţiei, lăsând locul solar celui în care, văzuse limpede, cu ascuţimea spiritului său, curgea năvalnic dorul nestins al pribeagului, al artistului care îşi caută calea şi sensul şi pe care nicio încăpere nu-l putea reţine şi nicio iubire nu-l putea adăpa, până la ostoire. şi atunci, cu puterea celui ce ştie să vadă în celălalt, cu mâinile sale ce dezmierdau cartea, a pus dezlegarea între inimi. asemeni pietrei care tace şi ştie, el a rămas, umbră a unei întoarceri, întunecatul şi statornicul narcis.

în fereastra visului meu, cei doi se aşează cuminţi la taifas, într-un nor de şoapte pe care abia ce îl aud. anii mei de copil şi anii mei de tânără femeie par să stea de vorbă despre mine, cerându-şi fiecare dreptul, felia de emoţie.

– aminteşte-ţi, prietene, cum se răzvrătea odinioară, în acelaşi triunghi al copilăriei, purtându-şi cu mândrie semnul de soră mai mică şi mai altfel. aminteşte-ţi de grija pentru fratele ei şi de epistolele lungi din anul despărţirii lor. şi oare să-ţi mai spun despre moşul ei gheorghe?

– tu ai fost sâmburele de început, olguţă! – rosti narcis în felul lui- ştim amândoi, prea bine ştim, că atunci când se căuta pe sine, cu răsuflarea oprită de emoţie, nu te privea ca acum, deşi tu ai fost cea care i-ai pus primele lacrimi în ochi.

– era un vis de cosânzeană!- îşi scutură ea pletele- ştim amândoi că nu i s-ar fi potrivit, nu ar fi încăput în el!

– desigur că ştim, dar uite: când m-a întâlnit pe mine, a ştiut de la bun început, a văzut, pe sine s-a văzut dezlegând cartea şi drumul altora şi a zâmbit a recunoaştere. iar eu i-am rămas alături.

– aşa crezi? ia vezi mai bine cum îşi poartă de o vreme chipul plecat în contur de pisică! ia vezi mai bine la urmele ei de cerneală peste care pune lacăt de nou înţeles!

dimineaţa coboară peste visul meu, topindu-l. şi în vreme ce maya îmi toarce cuminte în braţe, în felul ei aparte, numai de noi două înţeles, eu mă gândesc la semnul de carte pe care îl voi dărui curând. un proiect care a strâns deja 227 de cărţi din cele 500 planificate, dintre care 160 au ajuns în mânuţele mici, redesenând bucuria.