ce frumoasă eşti…

motto:
“i try to make you remember… belief is all you need
and show you i’ll be around forever
i try to make you remember me
i try to open your mind”

cuvintele nu mai veneau de multă vreme, deşi el îşi păstrase tabieturile, gesturile şi obiectele care îl însoţiseră mereu, chiar şi atunci când scrisese primul roman, apoi pe al doi-lea. avusese succes ori, mai degrabă, noroc. luminile curioase ale celebrităţii îi invadaseră cotloanele vieţii, dar le rezistase, rămăsese acelaşi solitar scrijelitor de cuvinte închis în camera lui simplă, austeră, ferit de forfota lumii care îl uitase până la urmă, obosise să-l curteze fără răspuns şi plecase spre altcineva.

atunci când se deretica prin casă şi se ridica praful din toate colţurile, el se ascundea în grădină, aproape tremurând de grija că zgomotul străzii, venit prin fereastra de-acum larg deschisă, i-ar fi putut tulbura liniştea lucrurilor. şi se întorcea în odaie curios, verificând întâi draperiile grele şi închizătoarea ferestrei şi în aerul acela nou se simţea pentru o vreme pierdut, străin. se liniştea greu, abia când recunoştea mirosul de hârtie neîncepută şi pe acela de creioane risipite pe masă. deşi nu mai scria niciodată cu ele, îi plăcea mirosul de lemn ascuţit, acela care venea parcă dintr-un trecut îndepărtat.

nu-şi mai amintea chipul ei, poate că nici nu-l ştiuse prea bine vreodată, în amintirile lui rămăseseră limpezi doar draperiile acelea din brocart violet ca o fereală de soarele fierbinte şi mâinile ei. albe. uimitor de albe şi de mici, ca de copilă puţin mai mare, mâini mereu răcoroase atunci când îi atingeau tâmpla. mâini ce desfăceau ca într-un balet de păsări din hârtie, tabletele de ciocolată pentru el ori care, ceva mai târziu, în ultima lui amintire, scoseseră din sertar acel mic obiect de porţelan, nu mai mare decât un ou şi care lăsa în urma lui, atunci când îl atingeai, o dâră de parfum pe care şi-ar fi amintit-o oricând, ar fi recunoscut-o oriunde cu toate că nu avea să o regăsească niciodată venind nici dinspre mâinile ei şi nici dinspre altele.

după câteva zile, regăsise micul obiect printre lucrurile lui de şcolar şi mulţi ani îl purtase cu el, tăinuit asemeni dorului. atunci când scria i se părea că mica lui ascuţitoare îl priveşte, şoptindu-i încet cântecul cedrului de atlas. un cântec numai de el auzit, numai de el înţeles.

cuvintele nu mai veneau de multă vreme, dar el nu se temea de asta. poate că scrisese deja totul, poate că izvorul secase demult şi el trăia printre amintiri, ferit de lumină, de viaţă.

– ce frumoasă eşti…. – ar fi vrut să-i fi spus atunci, demult. dar nu-şi mai amintea chipul ei, de parcă nu ar fi văzut-o niciodată. şi nici asta nu conta prea mult, căci undeva în adânc frumuseţea celei pe care o numise mult prea puţină vreme “mamă” era o certitudine săpată în lemn, uneori… în miros de creion ascuţit.

notă: mirosul de cedru în parfumerie este acela al creioanelor proaspăt ascuţite, iar acest text este felul meu de a reinterpreta un cântec devenit aproape, chiar cel de mai sus.