cum înfăşori cuvintele în poleială
când noaptea curge orb
la-ncheieturi?
cum taci şi cât ai să înduri
absenţa virgulei?
de ce mă mir
cu-atâţia ochi şi-atâtea guri?
şi punctul, ca o rupere de oase,
biet cerc acum lipsit de sens,
un gând redevenit absent
ca o zăpadă care nu mai vine.
împodobim copaci cu piele goală
rubin.
pretext din ramuri de măslin
ne curg a diacritică şi-a vină
ce sens să dai?
ce înţeles?
când peste zâmbet ai ales
să pui o vină nouă iar
când râd pisicile în calendar
ce rost al formei te îneacă
şi ce nelinişte te-nearcă?
când înfăşori cuvintele în poleială
şi noaptea curge orb la-ncheieturi
în plâns de ciuturi
te doare forma sau cuvântul?
niciun răspuns
când plânge vântul.
risipei să trimiţi aceste gânduri,
când fum de sub căciuli se mai ridică,
sub pleoapa ninsă, lacrimii să-i spui
că nu e gheaţă s-o înghită.
şi-n şlefuirea-ţi de cuvânt, eu ştiu
o inimă, o inimă îţi bate
nu-i pune astăzi pelerină-n vânt
ci doar un zâmbet ca un clopot nou
de-argint ce râde stins,
de muze-ademenind cuvântul,
de ochi care sărută vântul.
Ganduri imprumutate cu dobanda,
Afara-i frig si ceata sta sa planga,
si se topeste printre oase si inteapa
ca TU n-ai invatat nici azi ca iubirea nu-i o apa…
Nu-i licoare ca de zei, sa sorbi din ea si sa traiesti
E o substanta goala si vascoasa si din ce bei o mai doresti
si sapa in continuu in ale tale simturi
si te roade de tot si te macina incet
incerci sa-nghiti in sec, dar dintii sunt de ghintura
si amaraciunea te devoreaza inert…
te lupti cu constiinta, vrei sa trezesti abisul
vrei sa asculti glasul mut al ratiunii
dar nu primesti decat iluzii si franturi de vise…
si lasi in urma Urma le ce erai…dintai…
Chiar așteptam asta după ce, de două zile, tema diacriticelor a ridicat atâția oameni, în capul oaselor!
Frumos ți-ai așezat gândul, pisică!
sincer, andreotti, nu mi-am propus să dau un răspuns nimănui. ce am avut de spus, am spus pe ici şi pe colo. dar mi se pare că naştem războaie care nu duc nicăieri şi că din asta, ca mereu, am putea ieşi ciuntiţi.
Tocmai că nu ai răspuns, mi-a plăcut. Poezia ta are mai mult decât o atitudine în ea. E o poezie- manifest, dacă pot să spun așa…Are niște metafore minunate!
Au vuit blogurile pe tema aceasta. O singură părere mi-am lăsat la Dagatha și apoi, am parcurs toate articolele care au tratat acest subiect, cât și comentariile aferente. Dar atât. Scindați în două tabere, cu atâtea argumente pro și contra (nejustificate cu argumente logice, exceptând faptul că „așa vreau”, „dacă nimeni nu se plânge”, etc.), ca într-un final, unii să decidă că e în regulă să folosești diacritice, dar ca o concesie făcută mai degrabă decât dintr-o pură convingere că e corect să scrii în lb. română, într-una ortografiată impecabil și nu altfel. Pentru tine, înainte de toate și apoi, pentru toți ceilalți care te citesc.
Hai să-ți zic. Modul tău de a scrie poezie seamănă teribil cu al meu, din prima tinerețe … Mă refer strict la stil, nu la valoare. Dar ce îmi lipsește mie – delicatețea feminină, prea-simțirea și o apetență specială pentru fantezie … E o curgere la tine în versuri, de nici nu mai am nevoie să înțeleg ce-a vrut să spună autoarea!… Și ăsta e un mare talent.
vântul care trece şi nu lasă niciun semn… nu înseamnă nimic, nu-i aşa? două tabere ce mâine se vor uni ca să se lase risipiţi de altă părere.
draga mea, întotdeauna voi scrie pentru mine şi … pentru voi, cei câţiva. şi când vibrează coarda, eu sunt fericită.
şi eu ce să mai spun, cc?
jinduiesc şi eu spre forma ta de scriere, deşi recunosc că nu mi-aş lăsa stăvilită exact pofta de a fantaza. dragă-mi este!
apropo de fantezii… ştii, nu ştii… de unde oare?… când eram copil şi îmi imaginam că vorbesc cu cana de lapte şi că din lapte se poate naşte un palat, numai al meu, că imposibilul poate deveni posibil prin cuvânt, singurul care mă credea era bunicul meu. regret nespuns că nu s-au păstrat acele imagini, acele gânduri ale copilului care neştiind să scrie, povestea oricui avea răbdare.
bogdan, numai timpul este de vină că nu ţi-am răspuns încă, aşa cum meriţi: în vers. te rog ai răbdare, voi veni cu siguranţă.
eu nu. m-am săturat de vorbe şi de acodrul perfect dintre oameni. însă, de-ar fi fost leapşă, nu cred că s-ar fi răspândit aşa de repede.