curg peste noi cuvintele ca nişte streşini
într-o silită absenţă de zăpadă
şi-n noaptea prea întoarsă ca să vadă
ne risipim în albe ploi de vişini.
curg valuri de noroi de parcă râul
în dulcea-i adormire s-a retras
lăsând pământul gol şi blestemat
şi plânge a uscare dorul, grâul.
curg peste noi ca neştiute, zile
şi ani prea repezi dintr-un sac deschis
în care viaţa e un cerc închis
cu temeri ude şi griji de nuiele.
curg lacrimi peste noi şi vânturi
ne mai îngheaţă inimi pe sub coaste,
tăceri se sinucid ca-ntr-o poveste
în care ard eroii printre rânduri.
cum îţi spuneam? ne mor cuvinte
într-o topire inutilă şi vorace
prea mult mi-e sânge, prea rapace
tăcerea-n streşini care azi ne minte.
10 thoughts on “despre curgere”
Comments are closed.
Ne mint tăceri, ne mint cuvinte,
Dar adevărul este cel care, de fapt, se vinde
Prea scump, prea greu,
Prea de cărat în spate,
Un soi de cruce-nfiptă-n creier
Pân’ la moarte.
Și de-aia curg așa, lumini și umbre
În răni, ce parcă îs făcute dinadins
Să-l târguim.
Curg visele din sacul prea-cîrpit
În urma unui drum pierdut în zare
Şi ochii se pătrund de nemişcare
Temeinic ancoraţi în infinit –
Izvor de lacrimi reci, neostoit,
Grăbindu-se spre cer a-mpreunare…
da, da, așa e, dar eu n-am versurile la mine.
dar am niște aplauze, pentru toți cei de față, cu Psi în frunte.
aplauze? pentru?
eu rostogolesc cuvintele ca o pisică ghemele… doar atât. meşteşugul este al celor mai pricepuţi.
dar cine mai are nevoie astăzi de adevăr? când oamenii mor în zăpada aşternută într-o iarnă fără zăpezi, cui îi mai foloseşte?
“ghimpi curbi ca tufişul păiurului!- îţi aminteşti?
mă simt de parcă toţi ghimpii nepăsării noastre mi s-au înfipt în carne. şi mă gândesc la nerostire ca la singura cale de a rămâne departe sau deoparte, chiar dacă ştiu că este greşit. prea multă indiferenţă în jur, prea mult lest pe care nicio apă nu-l mai poate stinge.
of, de-ar ninge şi de-ar stinge.
tac pentru că nu sunt sigură că am înţeles sensul pe care îl dai tu acelui izvor împreunat de lacrimi.
Universul are nevoie, de fiecare adevăr în parte.
Se scurge peste lume… altceva…
ceva ciudat, un ropot de secunde,
scursori de timp care n-ar merita
izvor de viaţă a întrepătrunde,
pentru că nu… nu au nimic curat,
sunt doar blestem trecut printre cuvinte,
greşeli mumificate, gând trucat,
un fel de dor turnat peste morminte…
Am scos versurile astea de la… naftalină şi le-am periat puţintel, fiindcă poezia ta mi-a adus, cumva, aminte de ele.
Ar trebui să-mi întreb subconştientul ca să pot răspunde, căci doar el e unicul vinovat pentru ce-am scris. Dar e prea greu s-ajung acolo şi atunci las sensurile libere s-alerge printre cuvinte – lasă-ţi subconştientul propriu să-l aleagă pe cel dorit de el.