într-un cui

mai întîi ne-am aşezat paltoanele în cui. acelaşi cui, mereu alte haine pe care se ghicea încă vântul coborând alene pe-un pălimar împletit din sare şi nisip. ne miraserăm fiecare înlăuntrul său de venirea aceasta nechemată a vântului pe care o strângeam, o ascundeam în palmele ude ca pe-o hârtie pe care viaţa scrisese la repezeală cuvinte încă neştiute. aveam să le aflăm, poate, ceva mai târziu, când vom fi înţeles cum rezistă cuiul sub greutatea aceea a hainelor lepădate. ori nici atunci, căci înţelegerea nu ne este dată mereu, aşa cum nici gustul nu ne inundă mereu bolta palatină, legat fiind adesea de cu totul altceva, de amintiri şi de emoţii, senzaţii retrăite şi în faţa cărora mintea, micul nostru cerber purtat sub pletele mai scurte sau mai lungi, reacţionează în felul său.

el fu adus pe braţe în încăperea care se încălzise de la flăcărle ce ardeau în ziduri, purtat în acelaşi palanchin de purpură care îl ascundea vederii noastre. patru bărbaţi mişcându-se ca unul, lăsând vederii noastre torsurile lor desenate şi chipurile stinse, patru inimi de straja celui-cu-chipul-palid, la chemarea căruia nu se cădea să lipseşti.

i se zicea, puţin cam pretenţios, “poftirea la palat” cu toate că încăperea de piatră în care ne aflam nu era cu nimic mai deosebită decât propriile noastre case, iar singura sursă de lumină aici erau torţele ascunse în pereţi, în vreme ce unica fereastră dormea oarbă sub faldurile de catifea, ca o interdicţie a luminii.

se spunea despre el că are puterile miraculoase ale celor şapte legate de un blestem pe care numai atingerea unei femei îl putea rupe, însă niciuna dintre noi nu reuşise aceasta şi încăperea devenise mai degrabă un loc de recunoaştere în care ne priveam tăcut una pe celalaltă urmărind semnele de schimbare în mai bine sau mai rău şi pe care le disecam apoi pe drumul de întoarcere, strânse în grupuri mici, risipite prin întunericul palpabil care cobora peste noi.

în sinea noastră nu mai aşteptam de multă vreme apariţia celei care dezleagă ci ne adunam pentru acest spectacol al privirilor iscoditoare, neîngăduite în miezul zilelor noastre. nu se cădea să lipseşti de la ceea ce urma în ciuda orelor obositoare şi a toropelii care venea peste noi ca o pălărie cu boruri largi, de umbre. la adăpostul acestei chemări ne îngăduiam luxul micilor noastre răutăţi pe care le uitam îndeajuns de repede pentru a le repeta.

deocamdată însă priveam şirul colorat de palpitaţii noi al tinerelor care vedeau pentru întâia oară lemnul de palisandru al jilţului, tinere gătite ca nişte mirese înaintea altarului, alungând amintirile de mai ieri ale jocurilor naive pe sub paltini ca pe nişte invizibile şuviţe de păr ieşite din strânsoarea bogată. mâinile lor treceau pe sub mătasea roşie atingând trupul pe care nicio pală de vânt şi nicio limbă de foc nu-l treziseră încă.

peste puţine clipe, când totul se va fi terminat, aveam să privim iarăşi cu uimire către cuiul care, încăpăţânat, amestecase povara hainelor noastre. deşi nu se întâmpla niciodată ceva nou, reveneam fiecare, mânate de aceeaşi curiozitate ascunsă, dar şi de teama că am putea pierde prin absenţă ocazia de a fi acolo, martori ai luminii sau, de ce nu, al cedării cuiului.