templier

pe un calandru nichelat şi rece
se aşezase cam stingher, privind tăcut,
un soare palid scos din călimara
cuvintelor ce parcă au apus.
şi-n zvonul de albastru risipit
ca lacrima strivită-n călcătură
ziua cea nouă îşi punea armură
pe osul desenat în lut.
– eu caut calea regilor ce-n noapte
caleidoscop de cruci au dus
dinspre nadir înspre zenit,
dinspre lumină înspre gură,
eu caut astăzi paşi pierduţi.
un glas, doi ochi, un tremur
desprinse azi din calendarul altei vieţi
treceau şoptind, cătând pe scara
lui ieri închis în calcul sec.
– dar noaptea nu-i aici străine,
iar zilele nu-s blestemate,
din lumea ta de oase-mprăştiate
doar praf de calciu peste gând
ai să mă vezi, ai să atingi
şi-o să-ţi rămână pe genunchi
şi pe călcâi doar un cuvânt,
ţi-e gândul azi atins de vânt!-
şopti un mâţ calin,
cu ochi ca boabe de rubin,
către eroul nostru desuet
pierdut în lumea lui.
– ia pune-ţi poftele în cui!
în lumea prinsă-n amăgiri,
pe unde babe-şi vând ghiocul
şi ochiul plânge vinovat
apusul zilelor de mâine,
veni şi-un câine,
un palid gardian calificat
cu muşcătura rece, apăsată
– prea mulţi ca tine am mâncat,
te du străine!
tabloul, repetabil şi bolnav,
se diluă, se şterse într-o clipă
ca un desen de cretă pe asfalt
atins fugar de-un ochi de toamnă.
şi-n cana de cafea a dimineţii
un soare plâns şi ud se stinge
căci nu mai caută căldură
în zilele care s-au dus.
a neînţeles şi a nespus
îmi pare astăzi glasul
de templier bolnav de sete
din visul oarecum ciudat,
neînceput şi nevisat.