sursa foto: salome
ea venise spre tine ca o ploaie,
ca o tristeţe cu gene lungi
ea adusese spre tine trupul de amforă
şi zâmbetul ei, cel ferit de furtuni.
ea trecuse cu tălpile goale
pe lespedea unui frig albăstrui,
ea tăcuse toată ca o mirare a nopţii
coborându-ţi sărutul din cui.
ea aprinse toate ferestrele străzii
cu muguri de frunză în palmele moi,
ea mai coase în noapte cuvinte
ce răsar dimineaţa pe umerii goi.
ea veni.
cerul se aprinse roşu în ochi
scara de sticlă a nopţii luminând.
ea zâmbi.
ca fluturi de foame ţi-e prinsă gura
când o cauţi râzând.
ea e minunată… adică poezia și tu
şobolănime, poezeaua s-a scris pe când mă uitam la meciu în care realu era tăvălit pă jos. de unde atâtea coapse moi, hm?
ea da, eu… mâţ pervazier.
vin diseara si coapsele… urmeaza secondo tempo! la tavaleala, bre…
in desert nu vezi ploaie nici daca te uiti de pe pamant, nici daca te uiti din cer. dar, daca incepe ploaia, nu vezi nici cerul, nici pamantul. zise o ea. ca sa fiu on topic.
foarte on topic, man! ne vedem desară la meci?
ea e intotdeauna o mireasma, te ademeneste si te prinde in mreje, clipeste sfios si abia sopteste. apoi… dupa ce si coapsele au fost descoperite, mrejele devin odgoane, scanteierile ochilor devin fulgere iar soaptele tunete … mai bine numai ajungem la descoperit de coapse … asta ar fi sfat de la o ea catre un el