un pisic în stambul (3) – turul oraşului

vedere la micul dejun

episodul 3 al poveştilor turceşti încep cu dimineaţa zilei de sâmbătă, 9 februarie, şi prima parte a turului oraşului, cel inclus în premiu. vă reamintesc că excursia a fost posibilă datorită concursului al cărui sponsor a fost kanal d cei care în fiecare luni şi marţi ne povestesc despre lumea astăzi uitată a imperiului otoman şi a lui suleyman kanuni sau magnificul, aşa cum l-a cunoscut lumea occidentală. cei care s-au ocupat de întreaga organizare a excursiei sunt europa travel şi domnul marius cârlan.

 dimineaţa se aşează peste noi cu mirosul ei suav, aparte, născut parcă din pereţii camerei, ai holurilor, ai tuturor clădirilor, mirosul turciei, cel dorit, inconfundabilul, niciodată ştiut şi totuşi recunoscut cu fiecare dintre faţetele sale, arabescuri. prin lumina lăptoasă, clădirea abandonată pe care o văzusem de cu seara are un aer şi mai trist, dar nu de tristeţi este vremea acum. ne grăbim să luăm micul dejun la ultimul etaj al hotelului nostru, de unde se vede atât de aproape sultanahmet camii. regretăm numai că terasa nu este deschisă încă (abia în martie începe sezonul), dar admirăm salonul în care ai senzaţia că eşti pe un vapor, în ciuda decoraţiunilor din lemn închis şi a mobilei specifice,orientale, armonios împletită cu cea atât de necesară unui restaurant, cât din cauza aerului marin, a albastrului ce inundă încăperea prin ferestrele mari şi totuşi închise. albastru tivit cu pescăruşii care ne vor însoţi în aceste zile, nepăsători la uimirea şi bucuria noastră.

observăm cu plăcere că hotelul este plin de oameni veniţi din toate colţurile lumii, recunoaştem zâmbetele politicoase ale germanilor şi olandezilor cu care ne salutăm, aceeaşi tăcere arabă prinsă în eşarfe şi ermetismul asiatic. tineri chinezi sau japonezi, mi-e greu să îi deosebesc, câte doi, patru sau mai mulţi, ne vor apărea mereu în drum cu aparatele lor de fotografiat, dornice să capteze totul, chiar dacă emoţia nu poate fi prinsă, păstrată astfel.

după primul contact cu halvaua coborâm din restaurant direct în faţa hotelului, patimă de fumători pentru care afişele pe care le vom vedea peste tot nu sunt cea mai bună veste şi descoperim cu uimire că suntem aşteptaţi, deşi noi habar nu aveam, pentru turul oraşului, cel programat la ora 13 şi început puţin după ora 9, după ce ne-am luat în grabă din cameră hainele şi aparatul de fotografiat. micul nostru grup este format dintr-o pereche de olandezi pe care nu pare să-i impresioneze prea multe şi care aproape că nu vorbesc, o chinezoaică ce încearcă să treacă neobservată deşi haina ei de un roz strident nu o ajută deloc şi doi americani, bunic şi nepot, oarecum miraţi că în turcia nu mai există sultan. americanii sunt, împreună cu noi, singurii care punem întrebări şi dialogăm cu emine, ghidul nostru, o tânără fată care atunci când vorbeşte despre ceea ce vedem are un fel aparte de a rotunji cuvintele, total diferit de modul în care discutăm neoficial. emine este mărunţică, de-a dreptul frumoasă cu şapca ei ştrengărească trasă pe ochi, teribil de tânără.

coborâm din microbuz după nici 3 minute, de cealaltă parte a dealului, direct în marea piaţă unde, cândva demult, era hipodromul, centrul vieţii sociale a capitalei bizantine, ce putea adăposti până la 100.000 de oameni. în centrul spina ni se povesteşte despre coloana spirală, sau coloana şarpelui, cea ridicată în semn de amintire a victoriilor greceşti împotriva persiei şi căreia îi lipsesc astăzi capetele de şerpi din bolul de aur, distruse şi furate de-a lungul timpului, fântâna germană ridicată în onoarea lui wilhelm al doi-lea, obeliscul lui tuthmosis III sau egiptean, care stă acolo de secole întregi, incredibil de bine păstrat având în vedere că are venerabila vârstă de 3500 de ani şi că, de acolo din valea regilor nilului, a bătut cale lungă până în imperiul roman de răsărit şi, pe aceeaşi linie cu el, obeliscul lui theodosius, construit în secolul 10 de către împăratul constantin porfirogenetul, construcţie ce era cândva acoperită cu plăci de bronz aurit.

undeva în lateral, la doi paşi de sultanahmet camii, aflat în renovare, recunoaştem palatul lui ibrahim paşa,  grecul ortodox devenit cumnat cu suleyman prin căsătoria cu sora acestuia, hattice şi care a fost legat de marele sultan printr-o lungă prietenie, născută pe vremea când, tineri fiind, amândoi studiau în palatul imperial şi păşim mai departe către moscheea emblemă a constantinopolului, poate cea mai cunoscută dintre toate cele zidite de sultanii otomani, ridicată de ahmet întâiul, nu din bogăţiile aduse din campaniile militare câştigate, ci din banii statului, dorinţă ascunsă de a întrece în măreţie bătrâna şi impunătoarea catedrală bizantină, hagia sofia, cu care se învecinează. 

intrăm împreună cu emine în curtea interioară a moscheei, locul imens care este mereu plin de turişti. “you have a holly name!” – îmi spune ea şi râdem amândouă pentru că port din întâmplare  o haină în culoarea care a dat măreţei camii numele de moscheea albastră. ca în toate lăcaşele de cult ale lor, intrarea turiştilor este permisă doar prin lateral, pe lângă locul în care erau depuse osemintele celor morţi, în vreme ce rugile pentru sufletele lor erau înălţate către allah înăuntru. ne descălţăm, aşa cum o vom mai face, unele dintre femei îşi acoperă capetele şi părul, deşi aici, în cea mai vizitată moschee a turciei nu este obligatoriu, intrăm într-o altă lume, aparte, cu cele 20.000 de plăci ceramice lucrate manual, cu imensul covor şi  candelabrele impunătoare, cu versetele din coran şi vitraliile veneţiene. admirăm în tăcere mihrab-ul, loja sultanului, vorbim despre muezini şi imam, privim discret către cei care se roagă şi vorbim despre grandoarea celor şase turnuri, cele din care se aude de departe chemarea la rugăciune, muzică ce ne însoţeşte în această vacanţă cu farmecul ei aparte.  ieşim printr-o mare de oameni şi ne îndreptăm paşii către ultimul punct al turului oraşului, aşa cum ne-a fost dăruit, palatul imperial la care vom ajunge după ce vom fi trecut prin cele trei porţi şi tot atâtea curţi.

episodul patru va fi deci despre topkapî.  iar primele două episoade le găsiţi aici şi aici.

15 thoughts on “un pisic în stambul (3) – turul oraşului”

  1. şi eu încă am rate la bănci, carmen, dar mă mai joc la concursuri… şi am de gând să merg pe linia asta. sunt frumoase vacanţele câştigate prin cuvânt! happy

  2. hai, d-petre, hai! mai am multe de spus şi sper să vă ademenească şi să vă încânte aceste locuri, într-atât încât să mergeţi şi să le vedeţi pe viu! happy

  3. eu îmi doresc, anuşka, îmi doresc ca sponsorii să vadă cât de mult m-a bucurat acest premiu! o să mai particip şi la alte concursuri! poate îl ducem împreună pe teodor la stambul! winking

Comments are closed.

error: Content is protected !!