un pisic în stambul (2) – în sultanahmet

continuăm să povestim despre scurta mea absenţă din perioada 8-11 februarie, absenţă despre care v-am mai spus că a avut la bază un concurs al cărui sponsor a fost kanal d cei care în fiecare luni şi marţi ne reamintesc despre lumea astăzi uitată a imperiului otoman şi a lui suleyman kanuni sau magnificul, aşa cum l-a cunoscut lumea occidentală. reamintesc totodată că cei care s-au ocupat de întreaga organizare a excursiei sunt europa travel şi domnul marius cârlan.

intrarea cea mare a istanbulului, attaturk havalimani nu seamănă nici pe departe cu ceea ce am lăsat în urmă, la otopeni şi este firesc să fie aşa. prin poarta cea mare a orientului milioane de oameni vin şi pleacă, se grăbesc spre alte destinaţii ori sunt ademeniţi de magia lumii apuse a otomanilor şi bizanţului. (anul trecut  au trecut pe aici 45 de milioane de oameni, anul acesta vom fi intrat şi noi în numărul încă neştiut al călătorilor). la controlul paşapoartelor coada imensă reflectă numărul celor care au venit, locurile de unde au venit, iar europenii suntem puţini în comparaţie cu cei din asia.  privesc curios, în aşteptare, măştile pe care le poartă chinezii, poate cei mai cuminţi dintre noi, grupurile de arabi contrastând prin tăcere cu noi, o tăcere detaşată, placidă parcă, deşi este numai o aparenţă, europenii guralivi şi poate prea stridenţi, amestecul acesta de naţii şi de chipuri ca un animal fascinant cu mii de capete. cu ştampilele cele noi pe paşapoarte lăsăm în urmă benzile pe care curg bagajele altora şi marile magazine şi ne îndreptăm spre ieşire, întrebându-ne dacă la ora aceasta ne mai aşteaptă cineva. emoţii repede risipite: dincolo de uşile mari, de sticlă, un grup de oameni agită cartoane pe care sunt scrise nume, printre care şi al meu. facem semne de recunoaştere şi din vorbe puţine înţelegem că multe avioane au avut întârziere, aşa cum se vede şi pe panoul imens. urmează un drum cu maşina de vreo 30 de minute prin traficul nu foarte aglomerat, într-un amestec de nou şi de vechi în care marea ne însoţeşte şi în care se joacă luminile oraşului.

ajungem la mina hotel locul pe care îl vom numi acasă pentru acest weekend, conştienţi că dacă am fi venit cu maşina nu l-am fi găsit uşor. în sultanahmet străduţele sunt înguste şi aglomerate, dar întunericul păleşte în calea luminilor care curg de peste tot. ne cazăm şi ni se oferă o hartă pe care sunt marcate discret toate obiectivele importante şi cartierele pe unde ne vom purta paşii. camera este micuţă, la capătul culoarului, dar extrem de curată. recunoaştem prin fereastră turnul unei moschee şi o clădire abandonată. nu este singura pe care o vom vedea, din păcate. despachetăm în câteva minute şi ieşim pentru prima oară în sultanahmet. aparatul de fotografiat îşi face datoria înregistrând ceea ce vedem, dar nu şi ceea ce simţim în faţa moscheei de curând văzute din avion. noaptea se lasă încet peste oraşul în care forfota nu se domoleşte niciodată, obloane coboară ca nişte pleoape obosite peste magazine, o pisică ne priveşte leneş din preajma fântânii lui ahmet. ne retragem şi noi cu zâmbet obosit pe chip după ce am gustat din savoarea baclavalei şi, desigur, primul ekmekarasi, kebab-ul în pâine pe care eu îl ador în egală măsură cu gyros-ul grecesc cu care este rudă.

în minte îmi rămân şirurile lungi de bănci din faţa lui sultanahmet camii, tăcerea lemnului înfăşurată în noapte. departe de ele, oamenii păşesc grăbiţi, ca fluturii în lumină, cumva întorşi în faţa tăcerii, atinşi de teama că noaptea i-ar dezveli până la os, în adevărul acela absolut şi lăuntric.

încă nu îmi vine să cred că suntem totuşi la istanbul şi că de a doua zi vom gusta pe îndelete din toate aceste frumuseţi: topkapî, moscheea albastră, hipodromul şi obeliscul. pescăruşii trec pe deasupra noastră, visele curg asemeni stropilor de ploaie, miroase a parfum greu de trandafir, a ceai şi a loukoum în inima mea.

noapte bună, stambul! pe mâine!