despărţire

sursa foto: salome

cobor scările cu băgare de seamă. le ştiu numărul, îmi sunt cunoscute fiecare piatră şi fiecare fir de iarbă ce se încăpăţânează să se ridice cu o tărie pe care n-ai ghici-o printre dalele reci.

deocamdată este linişte şi soarele alunecă leneş pe coapsele norilor, la fel de indecis ca anotimpul în care suntem, iar eu cobor încet, fără să mai privesc în urmă, aşa cum o făceam ades în zilele de vară. îmi plăcea atunci mai cu seamă să mă uit la umbrele casei ce încercau să mă ajungă, în vreme ce mai încolo, nevăzut, râul mă chema cu răsuflarea lui de ape.

animal static şi greoi, cu ochii tiviţi în perdele, casa mi se declara învinsă, îşi strângea umbrele în jur ca nişte pui, resemnându-se în aşteptare, căci păstram pe atunci în buzunar un sâmbure mic de apartenenţă, de drag şi cred că ea ştia. mă învăţasem cu pereţii ei reci, cu podelele guralive ce răspundeau paşilor mei, cu soba mare de care îmi lipeam uneori trupul obosit şi îngheţat de albul de afară, cu mirosul de ceai care se impregnase în şirurile de cărţi pe care le recunoşteam deja dintr-o privire şi aproape iubeam patul acela mic şi alb în care îmi chemasem adeseori somnul, aşa cum o făcusem demult, în întâia mea noapte aici, când încă nu ştiam că în locul acesta nu va fi un popas ci o rămânere lungă, prea lungă.

casa îmi dăruise totul, îmi dezvăluise toate tainele ei, culoare secrete pe unde se născuseră iubiri ale celor ce trăiseră aici înaintea mea, nişe ascunse privirilor curioase şi atâtea şi atâtea comori, iar eu ghicisem de la bun început, din primele zile, că piatra era doar un pretext în spatele căreia casa era vie, mai vie decât mulţi dintre oamenii care, la răspântii, mă chemaseră cu vorbele lor.

viaţa se prelingea ca un abur pe pereţi şi pe mobile, se ridica din covoarele moi pe gleznele mele ca un cântec sfâşietor pe care îl ascultam uneori înfiorată, vrăjită, legând taina ei de a mea şi vieţile noastre. iar acum plecam. lăsam în urmă toate semnele, tot ceea ce îmi devenise comod şi familiar, tot ceea ce mă hrănise şi mă ocrotise de vânt şi de ploi, cu mâinile strânse în buzunarele goale.

ştiam că de-acum somnul mă va găsi prin locuri străine şi reci şi mă va privi cu nepăsare în noapte, aşa cum ştiam şi că râul nu mă va recunoaşte în drumul lui, purtându-şi cântec străin mie pe maluri.

în orele amiezii eu aveam sp fiu departe, rătăcind calea ce ar fi putut să mp aducă înapoi, dar nu mă temeam. în palma stângă îmi înflorise un cuvânt nou.

cobor scările cu băgare de seamă. le ştiu numărul şi am mai fost pe aici. este vremea să merg mai departe. este vremea să las altcuiva loc de răgaz şi odihnă, de viaţă şi să-mi port sufletul în corbăii noi, către zori de zi.

– rămas bun, casă frumoasă!