mai întâi trecuseră pe acolo nişte câini.
dinţi galbeni,
ochi roşii, flămânzi,
numârându-i mi-am amintit
că iubirea este un număr fără soţ.
şi… au plecat,
duceau pe spinările lor uscate
palide rămăşiţe ale zilei.
i-am privit.
m-am întors la oile nopţii
cele care, zice-se aduc somnul.
dinţi verzi de iarbă,
ochi negri, placizi,
mi-ar fi trebuit câţiva ani
şi nu-i aveam,
să dezleg firul acesta.
mai fusesem aici,
desigur, mai fusesem,
tu citeai viitorul
în talpa unui pantof de mireasă
peste care trecuse prea repede
un alai de uitări.
abia când au venit pisicile,
dinţi albi şi mărunţi,
ochi de chihlimbar,
se făcuse dimineaţă:
număr par… de iubire.
şi am impresia că nu am ascultat de multă vreme vocea lui hietala, aşa-i?
Iar şoricei? iar?
Daca citesc toata noaptea tine loc de oi?
Deși-s fan numere impare, în iubire mă dezmint!
bebeştinul şi miracolina, ştiu!
sim, nu ştiu dacă noaptea ţine loc de oi! dar nici cititul! 😆
desiguuuur… şoricei? şoricim!
testing, testing
Cum ziceam, și mai zic și-aici, interpretarea pe care ai dat-o tu vorbelor mele e chiar mai frumoasă decât ceea ce am gândit atunci când le-am scris. În capul meu era ceva de genul: ”three is a crowd”!
Evident, n-am ajuns cu numărătoarea la 4! 
interpretarea mea este de fapt o oglindă a cuvintelor tale. (nu vobe, căci nu-ţi ştiu glasul) ele vin ca o reflexie a luminii venită… de la tine, irealia!
nu e altfel.