credeai că am uitat?

by

cât timp a trecut? cât de mult mi s-a albit oare inima în aşteptarea unui semn, a unei chemări? câte au rămas nerostirile noastre ca nişte buruieni iscate de ploile unor tristeţi cărora nu le mai găsesc capătul?

credeai că am uitat?

în inima mea, chipul tău are contur de piatră rece cu ochi aprinşi de jad. şi pun peste ei bandaje născute din fluturii rochiei mele, panglici sărmane şi fragile ce îmi acoperă iluzoriu o rană asumată.

te port prin tăcerile mele cu propria-ţi tăcere, cea mai grea dintre toate, legănându-mă iar, irevocabil, de neştiut, de nespus…

zilele ard. nopţile dor. în legănarea aceasta de clipe ce cad ca arginţii trădării în ţărână, singura mea certitudine eşti tu, inima ta ale cărei bătăi nu le-am simţit arcuindu-mă niciodată, deşi acolo, în spatele ochilor mei închişi de prea mult dor, eu am simţit, deloc fals, cum curge sângele tău prin tulpini, înfiorându-mă.

credeai că am uitat?

tăcerea mea nu este decât un pretext, un iluzoriu paravan în spatele căruia eu îmi aşez toate cuvintele pe care ţi le-am scris, biete cărămizi de hârtie, şi pe care le-aş fi vrut de fapt vorbe a căror rostire, oricât de efemeră, de volatilă ar fi fost, mi-ar fi adus în schimb altceva, mai însemnat, un desen real, de carne, fiinţa ta deprinsă cu mângâierile soarelui care nu ne-a trezit niciodată împreună.

tăcerea mea este un refuz al nopţilor în care, obosit de întâmplări pe care nu mi le spui, ca să nu mă împovărezi cu tristeţile tale,  tu cauţi odihna ca pe o pauză de respiraţie, ca pe un răgaz între două clipiri, iar eu îmi imaginez atunci, palidă dorinţă, că mă iei cu tine în somn, că dormim amândoi în ochii tăi, în singura îmbrăţişare posibilă, a pleoapelor tale coborând peste lumină.

zilele dor. nopţile ard. nu am uitat nimic din tot ceea ce mi-ai scris, îmi repet cu o acurateţe demnă de întâmplări ce au miez dulceag de trecut, dar un trecut fals, zidit din doruri ce vin numai de la mine şi pe care lacrimile mele le-au solidificat, le-au reinventat ca pe nişte cărămizi, dând astfel formă reală, concretă şi dură, propriei mele captivităţi.

uneori visez cum îmi pui pe umerii moi stele sărut.

noapte bună, inima mea, oriunde ai fi. sau… bună dimineaţa. să nu mă uiţi… te rog.

19 thoughts on “credeai că am uitat?”

  3. pot spune ca am simtit mult postarea asta, si iti spun si de ce. nu stiu daca asa a fost la nasterea ei, dar eu, cand scriu un astfel de text (pentru ca are o natura anume, trebuie sa il simti, nu-l pot numi), sunt furat de timp de taste de orice. ma trezesc ca scriu si gata. ca o avalansa. oare asa l-ai scris si tu pe asta?

  5. sub mii de ochi de chihlimbar
    un gand a sters secundele.
    si, fara ca tu sa ai macar habar,
    ai scris un vals in acuarele.

  6. alexander, aş spune că postarea de faţă s-a născut pe clapele pianului ce o însoţeşte în lacrimă pe adele, dar nu este aşa. practic am găsit muzica după ce am scris. iar ca să scriu în acest registru (ciclul poveşti de adormit pisica este unul dintre proiectele mele cu dedicaţie) am nevoie să îmi induc o stare aparte… îmi chem tristeţile toate şi le-nfăşor cu dor şi singurătate. apoi curg cuvintele. cam aşa scriu… şi da, cu căştile în urechi. surpriseops: mulţumesc mult, tare mult.

  8. sub ochi de chihlimbar eu te aştept
    cu soarele, cu inima, cu viaţa
    şi desenez nu vreun cuvânt deştept
    ci lacrima şi patima şi… noaptea.

    anowen… ai răsărit dintre dune? big grin

  10. agapi, nu-i niciun vals pe akismet! sad doar cel apărut deja la 18.12… mă laşi aşa, cu braţele în aer?
    pentru tine am scris? măăă… ce-aveţi de daţi toţi din casă azi? tu, cu dorul meu, georgiana cu întâmplările din weekend. indiscreţilor!

  16. dorinte nocturne… buze rosii… hm… camilele nu uita. asa zice legenda. o stiu de la un arab. khaled ii zice. nascut in al ain. o fi avut el o legatura stransa cu vreo camila.

Comments are closed.

error: Content is protected !!