femeia îi întinse un pahar mare, cu lapte. el bău cu înghiţituri repezi, de parcă ar fi fost gonit din urmă. cu setea întrucâtva potolită, o privi cu ochi mari şi curioşi, atent la mâinile ce ţineau acum o bucată de pâine. femeia o unse cu ceva, o pastă, o unsoare şi i-o întinse zâmbind. o luă, mulţumind din ochi. muşcă lacom, sub privirile ei calde, simţind foamea cum i se destinde în trup şi se potoleşte puţin. când termină de înghiţit şi ultima bucăţică se ridică de pe scaunul mic, aflat lângă uşă şi ieşi în curte.
îşi amintea locul acesta! privi merii plini de rod greu, câinele care picotea la umbră, iarba înaltă şi zâmbi. se simţea dintr-o dată bine, copleşitor de bine, o linişte nesfârşită îl prinse în îmbrăţişarea ei. adormi acolo, întins lângă câinele ce dogorea, uitând pentru o clipă de viaţa sa de pribeag. adormi cu chipul femeii dinainte, cald şi zâmbitor, care îl privea la rându-i, în vreme ce mâinile ei împleteau ceva, nişte iţe ciudate, ca un năvod de linişte.
ploaia cădea cu stropii ei mari şi grei, repezi, reci, îmbibând pământul. în aerul jilav, liniştea era întreruptă de tunetele ce treceau pe deasupra copacilor ca nişte bice furioase ce despicau cerul. de jos, de pe pământul ca un burete mustind, el nu putea vedea fulgerele prin coroana deasă de frunze care tremurau ca şi el. se trezise ud şi îngheţat, cu trupul prins de blana dulăului, la fel de ud şi el. tremurau amândoi privind urgia care părea că nu se va opri niciodată. frigul şi frica îi ţineau în mreje. câinele îl privi cu ochi uzi. erau două suflete ale nimănui, muiate de apă, rătăcite în pădurea fără de capăt a vieţii.
privind în jur cu chipul lui micuţ şi murdar de pământ, copilul îşi aminti. paharul de lapte în mâinile ei, zâmbetul, mirosul de cozonaci împregnat în toată fiinţa ei. o vreme, cât se aciuise în curtea aceea, o ajutase să care saci cu făină, să aprindă cuptorul mare şi o privea mirat cum frământa aluatul, masa aceea elastică şi albă, supunându-l. de vreo două ori încărcase cu ea căruciorul cu cozonacii aceia mari, încă aburind, apoi o aşteptase să se întoarcă. se întindea sub acelaşi măr, în locul unde iarba culcată luase forma trupului lui şi o aştepta. cu câinele alături. îşi vorbeau rar.
îi fusese bine atunci. din multele lui clipe ale anilor puţini, acestea erau singurele lui amintiri frumoase. şi le pierduse. lacrimi mari, ca stropii de ploaie, îi înfloriră pe chip şi un suspin înfioră pădurea: de-ar fi putut să aleagă, ar fi vrut ca ea să fie mama lui.
un fulger lumină pădurea care părea că plânge alături de el.
ai atins coarda, acolo unde trebuia
sensibil
frumos scris psi!
N-a lipsit mult ca să plâng şi eu…
“două suflete ale nimănui, muiate de apă, rătăcite în pădurea fără de capăt a vieţii”
Dureros de trist, în cuvinte dureros de frumoase…
“si le pierduse”… si-acolo m-am pierdut si eu
Eu aleg să văd partea optimistă. Copilul a avut bafta să dea în viaţa lui, la un moment dat, peste o mamă. Mulţi nu-s atât de norocoşi…
psi, navodul de liniste e dar rar, doar al mamei, si pe mine tare m-au emotionat vorbele-ti de azi.
mi-a mers direct la suflet!
zi faina sa ai!
Mai mult sugerezi decât povestești, ne lași ca de fiecare dată să ne imaginăm singuri.
ooo, carmen, ce carte îmi aminteşti!
ops:
mulţumesc, cammely!
vero, mi-a fost foarte dificil să scriu, aşa că am înventat…
anacondele, eu cred că sunt multe suflete asemenea.
sim… mulţumesc! te regăsesc eu…vrei?
irealia, este adevărat ceea ce spui. din păcate.
mulţumesc, dunia. tema în sine e sensibilă… şi dificilă, nu?
la fel şi tu, geanina, o seară faină!
carmen, nu acesta este rolul plăsmuitorului de cuvinte?
rata… pfaaaa…mai ţine măi şi de sete. aşa zice pisica mea!
amintirile despre mama de obicei sunt frumoase sau cele mai frumoase, mai ales daca le legam inca si de copilarie, atunci mama ne este oaza de liniste si fericire, increderea noastra pentru ziua de maine… pacat ca noi cand crestem mari nu reusim si poate chiar nu ne straduim in deajuns sa fim spijinul bucuria si increderea lor pentru ziua de maine…
o placere sa te citesc, psi! ca intotdeauna…
mda. dureros subiect… parcă ne-am fi vorbit.
sărumâna, altcersenin. şi eu te citesc cu mare drag şi ştiu sigur că ştii!
tibi… e vina mea că l-am ales.
Daaa, povestea în care cuvîntul copil era socotit obscen…
Dar povestea care anticipează excelent, internetul. adică exact ce facem noi, acum.
ai făcut foarte bine psi, că ai ales şi acest subiect.
cel puţin eu mi-am clarificat cu ajutorul vostru, o dilemă grea.
a fost totuşi dificil de scris pentru mulţi dintre noi, tibi. eu am recunoscut asta…
eu am fost la mama, de-aceea am absentat.
nemotivat. tema este pusă în discuţie de muuuult.
nici-o temă nu este facilă, psi.
tema s-a transformat în acţiune, Tineriu.
mai mult decât atât, întâmplarea(?) face că bunică-mea a scris o poezie (în locul meu?) “Durerea mamei, în care este vorba despre fiul ei, care o vrea moartă; e un subiect delicat; nu l-aş aduce în lumea asta, de aceea nici n-am avut chef să programez ceva, deşi de inspiraţie din viaţa reală n-aş zice că duc lipsă.
ok, ok, alma dragă, am glumit…
ps.i. vezi că avem teme noi.
Tineriu, gluma s-a lipit, mi-am făcut tema.
psi©, eu o să înfiez un copil cândva, când o să-mi permit să-i dau mai mult decât un pahar cu lapte; îi spuneam mamei, când eram mai mică că eu nu vreau să fac copii, că vreau să înfiez doi, că sunt atâţia pe lume ai nimănui, că mai bine îi iau eu pe doi să-i fac ai cuiva.
pisica mea nu bea lapte, rata!