… şi mă strigi pe nume

atunci când vin, atunci când mă chemi pe numele meu, nu cel ştiut şi trecut în acte ci acela real, săpat în suflet şi pe care puţini îl cunosc, eu aduc spre tine toatre pisicile lumii. tărcate, vărgate, albe sau negre, cu pete roşcate, cu ochi de noapte şi de chihlimbar, ele vin deodată cu mine, cu paşii lor abia ghiciţi, afundaţi în pernele moi ale gândului, cu trupurile arcuite şi nasurile fremătând în vânt, adulmecând şi sub zâmbetul tău ele se transformă, se adună şi se desprind în gânduri albastre: cerneală.

ele vin de nicăieri şi de pretutindeni, ridicând în jurul meu cortină de poveşti, desenând pe mijlocul meu labirint de cuvinte ce urcă spre inimă, înflorind pe gura mea tăcută în dantele fragile de emoţii numite zâmbete, pe care ţi le dăruiesc apoi. să le găseşti atunci când vii, să le vezi de departe, să le recunoşti.

tu ştii despre mine că eu ştiu să spun poveşti. că mă înfăşor ca lianele în jurul cuvântului, aducându-ţi-l apoi, legat de celelalte. că mă pierd în luntrea dintre cele două lumi, aducând de acolo nespusul. şi treci uneori prin casa mea, prin viaţa mea, prin locul acesta imaginar unde nu trăiesc, deşi respir şi dincolo de frunziş cauţi o nouă poveste. ştii, nu-i aşa? ea te aşteaptă de fiecare dată, mereu alta. dar îţi spun acum, cu sinceritate, cu durere aproape, că povestea este aceeaşi, labirintul este acelaşi şi în spatele fiecărei frunze dorm aceleaşi pisici de cerneală dintotdeauna. cel care face ca totul să pară schimbat, cel care dă mereu alt contur aceluiaşi cuvânt eşti tu, căci tu pui arcuş peste strunele labirintului şi cheie din sufletul tău pe porţile lumii de aici, tu eşti cel care aprinde stelele doar ca să vadă mai bine şi cel care strigă soarele în zorii în care revii, de parcă m-ai striga pe mine.

eu sunt doar cea care ţine o poveste în braţe, o poveste ca o oglindă în miezul căreia dorm eroii mei, pisicile mele. tărcate, tigrate, roşcate, cu pete albe sau negre, vibrând în spatele ori în absenţa virgulei, pisicile mele-cuvinte vorbesc despre gânduri, vorbesc despre oameni, despre întâmplări simple pe care le ştii şi de care ţi-e dor.

nu ştiu dacă poate fi altfel sau altcumva, nu ştiu dacă micile mele cuvinte, aceleaşi pe care le foloseşti şi tu deseori, pot trăi separate, despărţite unele de celelalte, nu ştiu dacă este bine aşa sau este urât, ceea ce ştiu cu tărie este că labirintul meu este mai frumos atunci când tu eşti aici. şi mă strigi pe nume.