o poveste obişnuită (4)

dona luisa se născuse parcă cu soarele în palme. copil unic, cu o doică elveţiană ce nu reuşea niciodată să ţină pasul cu ea, învăţase repede că totul i se cuvine, că tot ce o înconjoară îi aparţine şi trebuie numai să întindă mâna pentru a lua. moştenise de la maică-sa un soi de nepăsare crudă faţă de ceilalţi, pe care îi privea adesea ca şi cum nu i-ar fi văzut, dar pe care îi copleşea câteodată, rar, ce-i drept, cu o atenţie sufocantă.

crescuse în casa aceea dintre livezi ca într-un clopot de sticlă, departe de strigătul disperat al vieţii, capricioasă şi răutăcioasă, pentru că putea fi aşa, lipsită de griji, dar şi de afecţiunea părinţilor, prea mult ocupaţi cu vacanţele, cu afacerile şi cu recepţiile lor somptuoase ce umpleau casa de lume pestriţă, gălăgioasă.

la început, luisei îi plăcea să privească, ascunsă în vreun cotlon, toată acea perindare de oameni necunoscuţi: bărbaţi eleganţi cu nelipsitele pahare de băutură în mâini şi femeile acelea sclipitoare, zornăindu-şi brăţările preţioase, ca nişte şerpi cu clopoţei, aşa cum obişnuia să facă şi ea mai apoi, ca un soi de chemare periculoasă.  când mai crescuse însă, în vremea negărilor adolescenţei, se încuia în camera ei ascultând muzică ori fugea în oraş, prin cluburi întunecoase unde banii şi numele deschideau orice uşă, amestecându-se cu tot felul de oameni,cei mai mulţi inferiori, periculoşi, neştiuţi, iar atunci când a primit propria maşină, începuse să dispară zile în şir. adunase în jurul ei o gloată de tinere pe care le domina, fericite să fie în umbra ei, forţându-le, bruscându-le, doar pentru propria ei plăcere şi pentru că ştia că poate, în vreme ce părinţii ei priveau totul cu îngăduinţă, zâmbitori la orice veste, ştiind că zilele acelea în care luisa îşi va petrece ore întregi pe terasă nu erau foarte departe.

pe carlo îl cunoscuse la milano, pe când urma dreptul, un capriciu de moment tradus prin frecvenţa ei constantă prin cluburi, nu şi la cursurile care o plictiseau. trecut de prima tinereţe, el îi plăcu nu pentru că nu era impresionat de numele ei, era el însuşi bogat, ci pentru că afişa aceeaşi nepăsare ca şi ea. deşi o remarcase în mulţime, nici nu ar fi fost foarte greu pentru că se copsese femeia din ea şi începuse să-şi poarte pletele bogate vopsite în roşu, în contrast cu ochii mereu schimbători, iar când râdea, cu capul uşor înclinat, dezvelea dinţii ascuţiţi, de animal prădător, carlo nu se obosi să alerge spre ea. o privi numai, zâmbind indiferent, ca unei păpuşi. burlac cunoscut pentru aventurile lui, intuise că tânăra femeie nu este o pradă uşoară în ciuda tinereţii ei, iar când aflase cine este, de la unul dintre însoţitori, ştia deja că o va revedea: tatăl ei, cu care începuse să facă afaceri, îl invitase la vila lor în vară, aşa că nu, nu se grăbea.

legătura lor începuse cu adevărat în toamnă pentru că la vilă luisa îşi reluase obiceiul de a sta singură, pretextând că are de învăţat, deşi stătea ore înşir la piscină sau colinda livezile de măslini la lumina lunii. apărea rar la masă, luându-şi un aer de copil cuminte, preocupat de studiu şi care nu trecea neobservat, dar care pe el nu-l păcălise. când erau deja împreună el îi amintea deseori aceste apariţii, tachinând-o:

–  nu m-ai păcălit atunci când apăreai la micul dejun cu codiţele acelea şi picioarele goale, ai tăi erau însă atât de extaziaţi că mi-am înfrânat cu greu cruzimea de a le descrie studiile tale din clubul lui giani!

ea îl privea cu ochii mijiţi, ca o pisică sălbatică şi izbucnea apoi în râs. ştia că nu se poate pune cu el, era un adversar redutabil, aşa că renunţa. îşi terminase până la urmă studiile, la insistenţele lui carlo şi renunţase din proprie dorinţă la viaţa ei nebună  şi la falsele prietenii, preferând compania bărbatului. la vilă se făceau deja pregătirile de nuntă.

luisa se ridică din pat zornăndu-şi admirativ brăţările, recent primite:

– nu-i aşa că mă iubeşti, carlo?

bărbatul izbucni în râs:

– aproape….