pentru că ninge

cam pe la finele anului, pe când alergam cu toţii încoace şi încolo am scris un text pe care nu am apucat să îl mai postez. m-am trezit în ianuarie, ba chiar şi în februarie şi din semnele anului trecut nimic nu mai justifica această postare. pentru că însă îmi vin zvonuri de zăpadă de la prieteni, chiar dacă la mine în fereastră sunt doar semne de frig voi posta acest text, dedicaţie specială pentru un bun prieten, un dar de preţuire la finele unui anotimp pe care eu îl iubesc mult.

decembrie, amor cu un muribund

drumuri albe şi lungi, acolo unde panglicile de asfalt abia se mai ghicesc. un ger aspru, ca de sticlă tăiată, căderea grea a nopţii peste ziua ce abia mai respiră, zăpezi ce iau forma trupului ascuns sub hainele groase, fragilitatea termică ce capătă sunet de oase scrâşnite, ace de brad amestecate, într-o sete de verde, cu mirosul de ceai, staniol căzut în dizgraţia formei, în absenţa miezului negru numit bomboană de pom.

un amestec ciudat mă divide la doi ca într-un amor al extremelor:  alb-negru, sunet-tăcere, lumină-întuneric, început-sfârşit, decembrie.

aleg la întâmplare, din tăcerile aşezate pe umeraş, pe cea cu care îmi voi începe ziua şi refuz să privesc înspre calendarul rămas puţin, ca un zâmbet strâmb şi nepotrivit, care nu ştie dacă va înflori sau se va stinge.

deocamdată nu privesc înapoi, nu privesc înainte, mă mulţumesc să stau înfăşurată în astăzi, cu vălurile ei de secunde cuminţi, cristalizate în minute, succesiv aşezate într-un fragil şirag de mărgele ale orelor ce se ţin cu disperare una de cealaltă. intuiesc o sincopă între unu şi doi, ca un soi de cădere în gol, refuz al imaterialului de a se concretiza în substanţă, sinterizare inutilă a cenuşei.

trebuie să îmi fac cafeaua şi o fac. trebuie să mă îmbrac, măcar pentru a nu-mi mai vedea oasele şi o fac. trebuie să pun lapte peste cereale şi repet gesturile care nu mi-au aparţinut niciodată. trebuie să ies din coaja de nucă a casei mele, asta e întotdeauna cel mai greu, rămân mereu jupuită.

ochii privesc şi nu văd, vorbele spun şi nu rostesc, totul pare încremenire şi nu este, pentru că timpul absoarbe, suge, macină.

mă gândesc astăzi la tine, la tot ce mă leagă şi mă dezleagă de tine, la tot ce mi-ai dăruit şi nu ţi-am cerut, la ce ţi-am dăruit şi nu ţi-a folosit.

te văd mai cu seamă privind noaptea din fereastra mea, devenit om de întuneric, venit de nicăieri şi privind spre niciunde, bolnav, atât de bolnav.

te privesc cum ştiu cel mai bine să o fac: ochii mei devin oblici şi lungi, aşteptarea îmi respiră pe gene, degetele lungi caută puncte de sprijin în carne.

aştept ca un animal flămând să mă recunoşti, să pornim goana, vânătoarea aceasta macabră, la capătul căreia eu voi lua forma mâinilor tale, tu îmi vei fi luat fiecare picătură de sânge, rozariu inutil pentru un păgân.

am obosit repetând amândoi aceleaşi gesturi năucitoare ale seducţiei, ale chemărilor şi promisiunilor, astăzi vreau numai să mă dau ţie, abandon încifrat al cărnii, cu toate simţurile la pândă, transformare a lui doi într-unul singur, zână cu două capete, balaur cu două inimi.

ştiu şi eu, ştii şi tu, aceasta este clipa amorului nostru, pentru care ne-am pregătit ca nişte atleţi şi peste care nu putem trece, acesta este momentul pentru care ne-am sedus de la bun început, împreunarea nefirească din orgasmul căreia eu voi ieşi ca din apele morţii tale purtând o nouă viaţă în pântec. peste douăsprezece zile.