căutătorii de lut (1)

întrerupem programul zilei de ieri cu o ştire importantă pentru cea de mâine:

într-un raport dat astăzi publicităţii de către excentricul cercetător dr. kat, şeful comisiei de analizează cauzele dezastrelor ce au avut loc în ultimele săptămâni în ţara noastră, se pare că anumiţi oameni ce trăiesc printre noi, nu aparţin de fapt speciei noastre. raportul mai precizează faptul că marele tsunami, cel  care a secat fluviul de la izvoare şi până la deltă, aruncând apele peste munţii rămaşi astăzi nişte biete coline însingurate, a fost provocat de aterizarea sutelor de nave aparţinând acestor călători spaţiali care în contact cu aerul se transformă instantaneu, luând formă umanoidă. totodată, se mai precizează în comunicat, aceştia au o capacitate uimitoare de duplicare, motiv pentru care se recomandă populaţiei care a supravieţuit să evite contactele cu persoanele străine şi zonele aglomerate deoarece nu se cunosc încă efectele interacţiunii cu aceştia şi nici motivele invaziei. autorităţile au declarat stare de alertă maximă, iar persoanele care au fraţi gemeni sunt rugate să se deplaseze de urgenţă la poliţie pentru a li se oferi protecţie, în caz contrar riscând să fie considerate potenţiali suspecţi.

tsunami la noi? duplicare? dezastre şi extratereştrii? 😯 eu nu ştiam nimic din toate acestea. lumea mea, ca un clopot de sticlă, nu lăsase să ajungă la mine nici măcar adierea vreunui zvon despre fluviul aruncat peste vieţile atâtor oameni, pe când eu trăiam liniştită fiecare zi, departe de toate acestea. îmi găsisem de puţină vreme o nouă pasiune ce mă ţinea ocupată mai toate orele zilei şi o bună parte din noapte, departe de lumea întreagă, la care renunţasem oricum, de bunăvoie, nefiind atrasă de socializarea aceasta sterilă, de risipa inutilă- gândeam eu- de energie şi timp.

descifram încet, ore în şir, cuvinte dintr-o vreme uitată, scrieri ale unui necunoscut pe care le găsisem din întâmplare în pod, printre multe amintiri prăfuite. nici nu mai ştiu pentru ce mă dusesem acolo, dar ştiu că mă întorsesem plină de praf şi pânze de păianjen, purtând sub braţ acest manuscris, aceste scrieri cărora încă nu le găsisem înţelesul, dar îmi păreau file dintr-un jurnal preţios, taine pe care le sorbeam concentrată, pe care le rescriam la rândul meu, în liniştea zilelor mele ce păreau una singură.

nu mai ieşisem de multă vreme să aud râsul soarelui, mă atingea doar, palid, prin fereastra deschisă deşi eu nu-l mai priveam, nu mai ieşisem de multă vreme la plimbare pe drumurile lungi, ştiute, iar prietenul meu bun,  vântul, părea că se săturase şi el să mă aştepte şi plecase. trăisem într-un căuş de linişte la marginea căruia descopeream acum zbaterea surdă a vieţii între ape, distrugerea şi hăul fără sfârşit şi descoperirea aceasta durea şi durea rău. tivul fragil al perdelelor ce mă ţinuseră ascunsă, oarecum protejată, se sfâşiase într-o singură clipă şi lumea pe care o lăsasem mereu în urma mea, convinsă că o voi găsi mereu acolo, la fel, constant, fusese înghiţită, dispăruse.

lumea cu nevoile ei mai mari sau mărunte, cu forfota şi gălăgia ei, cu amalgamul nebun de sentimente risipite, irosite, cu isteriile fără rost şi extazurile în spatele cărora rânjea invidia, cu amestecul haotic de bine şi rău, de floare şi sânge, lumea aceasta plină de oglinzi ale aşteptării, ale zilelor pline de praf, ale aparenţei şi inutilului nu mai era. dincolo de liniştea mea aurie, imperturbabilă, nu mai era nimic din tot ceea ce ştiusem şi uneori refuzasem, iar oamenii, cei pe care nu-i înghiţise apa, cei care scăpaseră cumva, jupuiţi de avutul puţin, de certitudini şi speranţe, de sensul vieţii, îşi târau umbrele pe puţinul pământ, biată crustă neîncăpătoare.

şi toate acestea păreau să nu mă atingă, ca şi cum lumea mea fusese desprinsă de a celorlalţi, suspendată ori, mai degrabă, căptuşită cu pereţi transparenţi prin care urletul şi disperarea nu putea ajunge la mine. la fereastra mea erau aceleaşi imagini de rai miraculos, ca un poster însorit, în camera mea de lucru toate obiectele aşteptau cuminţi, iar lângă biroul meu mare, plin cu foile răvăşite, erai tu:

– doctore kat este timpul să lansăm cea de-a doua etapă. gemenii au fost aduşi cu toţii.

nu am tresărit, nu am rostit un cuvânt, doar un zâmbet metalic mi s-a aprins în privire.