o stea

o să vă spun astăzi un tainic gând, pe care l-am ţinut ascuns prea multă vreme, împachetat cu grijă în batista-mi şi pe care l-am scris pe o bucată de hârtie, ca pe un soi de taină, cu cerneală albastră, invizibilă însă pentru mine. a fost scris într-o noapte care se prelingea în zori, la graniţa dintre întuneric şi lumină, pe când nu ştiam cum să ies din acest bombardament al cuvintelor care se rostogolesc uneori din coşul gândurilor ca nişte cireşe, strivindu-se de hârtia de care nu mă despart niciodată. pe atunci nu înţelegeam încă această transformare, acest albastru posibil, semnele ascunzând în ele viaţa cu o sete imensă, cunoaşterea şi recunoaşterea. pe atunci credeam că sunt un biet minoritar la masa celor mulţi şi aleşi, copil cu un defect de fabricaţie, nevorbitor, dar atent la reflexia luminii.

cuvintele mele sunt de fapt o masă auriu-gelatinoasă, lipicioasă, şi de o consistenţă ciudată, cu care m-am trezit dintr-o dată că mi se prelinge pe mâini şi pe tălpi. de fapt nu, nu dintr-o dată, îmi amintesc că mergeam prin întuneric şi am strivit sub paşii mei ceva. mergeam atent, şovăielnic, pentru că în noapte nu poţi să-ţi cunoşti adversarii şi mă simţeam ca un ucenic incompetent căruia marele maestru îi dăduse imposibila sarcină de a găsi lumina şi în sufletul meu se auzea un iepuraş cum îşi crănţănea morcovul cu acelaşi zgomot cu care spărgeam în copilărie bucăţi mari de zahăr candel privind din spatele ferestrei la zăpadă.

frica, oricum ai măsura-o şi oricum s-ar exprima, în orice limbă, are acelaşi miros unic, internaţional, de zbatere inutilă şi recunosc, eu căzusem în plasa ei. cum aveam să găsesc lumina când eu nu ştiam nici măcar încotro mă îndrept? ce era de fapt această lumină?  ce căutam eu în acest scenariu hamletian construit cu migală de alţii?

mi-am coborât ochii înspre pământ şi-am atins cu mâinile trupul strivit din care se ridica încet o lumină firavă. şi atunci, în acea secundă, am ştiut, aşa cum ştiu în fiecare dimineaţă, atunci când desfac draperiile către o nouă zi: atinsesem o stea, călcasem o stea, strivisem o stea, a mea.

vorbele mele sunt lut uscat în calea vântului. cuvintele mele sunt miez de stea şi au gust de albastru. şi nu, de fapt nici măcar nu îmi aparţin, sunt ale stelei ce trece în fiecare noapte prin visele voastre pe care vi le fură, aducându-mi-le mie în dar. eu nu le înţeleg întotdeauna dar le scriu de mână, caligrafic, pe bucăţi de hârtie, pe care le port împachetate frumos în batistă. uneori steaua vine şi se adapă din palmele mele, căuş.