iubim

mă iartă. am plecat în grabă, de teamă că mă vor găsi acei oameni. îi ştii şi tu, nu are rost să mai spun cine sunt. m-au acuzat cândva de crimă cu premeditare, dar noi ştim că nu-i aşa, că eu am plâns deseori de dorul tău şi lacrimile îmi erau de apă şi îţi udam cămaşa cu ele. mi-era dor de tine? cumplit mi-a fost dor, mai ales atunci când m-au întemniţat şi nu mai puteam veni la tine. iar când am fugit şi am ajuns din nou la pădurea noastră, cea care ne încăpuse iubirea în taina ei, tu nu mă mai aşteptai. plecaseşi.

aş fi vrut să alerg după tine, să te caut, să te găsesc aşa cum liana îşi găseşte copacul potrivit, dar conacul se umpluse de oamenii care ne iubeau, veniţi la marele bal din februarie, cel pe care tu îl pregăteai mereu, făsă să uiţi vreun detaliu. te pândeam deseori când le scriai modistei şi furnizorilor, când veneau să-şi laude marfa veveriţele şi urşii, dar nu mă lăsai niciodată să stau lângă tine: “nu-ţi bate capul cu astea, o să iasă minunat, vei vedea” şi eu plecam iar prin odăile de frunze cu toţi fluturii după mine, căutând ceva de făcut, deşi aş fi stat să te privesc ore în şir.

da, da fluturii mă trădau mereu cu norul lor, mă puteai ghici de la depărtare: dacă eram veselă, ei îşi desfăceau culorile larg în jurul meu, dacă eram tristă, se strângeau ca un căuş şi mă sărutau pe mâini şi pe ochi, iar în seara balului mi se aşezau cuminţi pe poalele rochiei albe şi pe frunte şi mă miram cum de nu cad niciodată atunci când dansam amândoi şi mă învărteai râzând.

m-ai iubi şi dacă nu aş fi ceea ce sunt? am să te întreb asta când te voi găsi pentru că mereu m-am gândit cât de greu trebuie să-ţi fie să iubeşti o lunatică aşa cum ştiu că sunt. întotdeauna mi-a fost teamă că mă vezi mai frumoasă decât mă arată oglinzile, ca şi cum ai dormi într-un zâmbet. dar iubirea nu are nicio legătură cu oglinzile, ea însăşi este de fapt o oglindă, îmi amintesc. da, îmi amintesc şi asta aşa cum îmi amintesc totul: fiecare cuvânt, fiecare atingere, fiecare rid al tău lăsat de ani şi de vânt, pentru că tu eşti oglinda mea, miraculoasa mea oglindă, aşa cum şi eu sunt apa argintată pe care zâmbeşte chipul tău.

mă iartă deci că am pornit să te caut, că am aşteptat zorii să stingă urmele balului nostru la care tu ai fost marele dirijor absent şi am pornit la drum înfrigurată fără să  mai caut haine potrivite. mi-am luat doar un şal şi un zâmbet. nu ştiu încotro voi merge, nu ştiu unde te voi găsi dar nu mă îndoiesc de asta.

“este ora şapte, este timpul să vă treziţi, este ora şapte, este timpul să vă treziţi“- dar ce se întâmplă? ce se aude? cu degete moi ating tastele ceasului. clipesc în întuneric, este încă întuneric în dimineţile lui februarie. mai stau o clipă în căldura patului, sub aburii visului abia întrerupt, ascultând liniştea casei, apoi mă ridic şi-o pornesc spre bucătărie cu picioarele goale şi părul ciufulit.

în lumina caldă şi micuţă vă găsesc pe voi: tu şi pisica, cei doi din inima mea. miroase a cafea şi a început de săptămână nouă.

– bună dimineaţa! vă iubesc atât de mult!- şi în liniştea începutului de zi suntem numai noi trei şi un zâmbet.