nu ştiu câţi dintre voi auziseră de axl rose înainte ca november rain să ne invadeze casele şi, de ce nu, sufletele. nu ştiu câţi dintre voi erau fanii trupei, înainte ca puştiul cu bandană roşie şi chitaristul creţ, al cărui chip nu se vedea aproape niciodată, să facă din legendarul hit al lui bob dylan imnul generaţiei noastre.
îi auzeam la radio, îi vedeam la televizor, erau şi în românia atât de cunoscuţi încât propria-mi bunică, fie iertată, fan declarat al irinei loghin de altfel, ştia cine este băiatul cu batic roşu care cântă atât de frumos.
pe o piaţă dominată de pop, guns n roses au apărut ca o formaţie de rock dur. imaginea de băieţi răi, în contrast cu baladele lor tulburătoare, nu prea conta pentru noi, cei care îi ascultam. sau poate că tocmai aceasta îi dădea o oarecare savoare. ştirile despre violenţă, despre beţii şi arestări păleau sau erau ignorate atunci când îi ascultam.
november rain, patience, sweet child on mine, knocking on a heaven door, since i don’t have you, sunt doar câteva dintre hiturile trupei, care mă însoţeau în sesiune, spre nedumerirea mamei, care nu înţelegea cum pot să învăţ cu zdrăngăneala aia în urechi. le mai ascult şi acum, uneori.
şi mă întreb, după atâţia ani, ce mi-a plăcut mai mult la acest muzician deopotrivă carismatic şi nebun. faptul că aducea un aer de libertate despre care noi, cei învăţaţi cu limitele nu ştiam mai nimic? vocea lui profundă, baritonală care contrasta izbitor cu imaginea de puşti naiv, uşor efeminat, pentru care legea era doar un obstacol depăşit? faptul că reuşea să electrizeze mulţimile cu apariţiile sale în bocanci şi pantaloni scurţi?
mie, una, îmi plăcea mult muzica lor. fără să le fiu fan declarat, îi ascultam.
apoi a urmat liniştea. plecarea lui duff, impusă de trupă datorită problemelor sale cu drogurile, cearta cu slash, niciodată stinsă, au împins trupa spre declin. axl s-a retras în 1994 şi puţinele veşti erau că trăieşte izolat. se vorbea despre un nou album, hard si dark, pe gustul lui.
în 2002 când a reapărut pe scenă, axl arăta ca un bărbat peste care anii au lăsat urme. zvonurile despre album au reapărut, dar au mai trecut încă şase ani până la lansarea lui chinese democracy. şi o ceartă cu sebastian bach pe tema acestuia. între timp, au reapărut şi problemele sale cu violenţa.
albumul mult aşteptat avea să apară în noiembrie 2008, cu un sound heavy, întunecat şi deprimant(aşa cum a declarat slash într-un interviu) iar turneul de promovare al albumului aduce o formaţie în care doar rose mai este, din trupa celebră cândva. se pare că în septembrie vor concerta în românia.
dar cel mai mult se pare că axl nu mai este deloc ceea ce a fost. schimbarea sa este copleşitoare. desigur că nu am pretenţia să arate ca acum 20 de ani. dar mă întreb: dacă madonna, de exemplu, ar fi suferit o transformare similară, ar mai fi avut succesul de acum?