despre oameni şi poveştile lor

vioara fermecată (adventus)

vioara fermecată sau… așa cum v-am promis, a doua poveste de crăciun, din acest an… adventus. să vă fie bine, dragii mei!

Imagini pentru magic violin

iarna întârzia. undeva, pe cerul care se obrăznicise de-a dreptul, afișând culori care mai de care mai sofisticate, norii albi, aducători de zăpadă, parcă își luaseră câmpii, fugiseră. în locul lor, pe la asfințit, apăreau frații mai mari și mai negri care amenințau dezlânat și numai părelnic, cam cât o respirație mai lungă. apoi, ca la un semn nevăzut, cerul se sfâșia într-un roșu aprins și profund, murdărit pe alocuri de dâre lungi de aur și de întuneric violet și în spectacolul clipei lumea se oprea în loc așteptând încremenită geamătul luminii care sângera iar și iar ca de dorul zăpezii celei mari.

în clipele acestea de amurg, devenite cumva repetabile, el își făcuse obiceiul să se așeze în pervaz. la început stingher, biet musafir nepoftit, apoi ca la un spectacol de gală la care primise bilet în primul rând, ca la o întâlnire cu magia și destinul, pe când ziua se ostoia și în năframa clipei se topeau ultimele zgomote, el era acolo ascultând cu întreaga ființă, așteptând cu toate simțurile la pândă, pregătit ca un mire la însurătoare ori ca un copil pe lângă întâiul lui brad de crăciun. avea întâlnire cu cerul, cu amurgul sau cu absența zăpezii? prea puțin mai conta, câtă vreme spectacolul acela mut și sublim îi făcea inima să tresară, să se umple de o emoție nouă, de bucurie deplină, fierbinte și perfect rotundă. o bucurie care risipea norii, oboseala, fricile mărunte ale zilei și ale ființei lui, o bucurie care părea să-i șteargă oboseala și, poate, tristețea.  solitudinea nu, se învățase cu ea, îi era de multă vreme tovarășă de nădejde, chiar și atunci când era înconjurat de oameni. decretase de multă vreme că oamenii sunt prea obositori, prea gălăgioși și prea superficiali pentru el, îi simțea străini și le era străin, unul stângace și adesea tăcut, de parcă uitase graiul lor.

era și astăzi în fereastra spectacolului său personal, la întâlnirea cu cerul. ziua trecuse sec și repede, ca un fluierat uscat de clipe, ca o clipire de gene. mare lucru nu făcuse, adică nimic altceva decât ce făcea de obicei, o rutină de ceasornic obosit să arate aceleași ore. așteptase un autobuz, mersese unde trebuia să meargă, mestecase o felie de pâine, zâmbise, salutase în dreapta și în stânga chipuri fără chip, tăcuse, tăcuse adânc, zâmbise, respirase, așteptase alt autobuz, iar acum stătea în pervaz. nu trecuse multă vreme de când stătea așa, privind în sus, neatent la ce se întâmpla pe trotuar ori în parcul din fața casei. putea bănui și fără să vadă cum treceau oamenii zgribuliți de frigul care se lăsase de curând, cum își trăgeau copiii de mânuțele mici, obosiți să le asculte glasurile. de ce se fereau oamenii de glasurile pruncilor lor? nu știa și nu știa nici pe cine să întrebe.

ca de obicei, cerul veni spre el ca un prieten vechi. îi putea ghici bucuria în nuanțele noi, roșiatice, îi putea simți răceala violetă și aproape că îl atinsese cu unul dintre norii care se destrămau rușinați. liniștea îi ajunse și ea din urmă, gudurându-se ca un cățel și, dintr-o dată, lumea încremenise. când și când, parcă își putea auzi respirația, abia șoptită și atât. oamenii se estompaseră, claxoanele, mașinile și motoarele lor, vocile vecinilor care se certau ori care bârfeau, numai liniștea i se așeză înainte ca un covor de aur, ca un pled greu și gros de omăt. și chipul lui se lumină ca la biserică, ca la întâia împărtășanie, ca la prima și cea mai profundă emoție. zâmbi. întinse mâna și zâmbi așa, tăcut, suspendat în clipa de-acum, cu gratitudine, cu bucurie și cu inocență. el, cerul și un zâmbet de amurg.

mult mai târziu, pe gând îl găsiseră niște trecători rătăciți prin viscolul nopții, cineva descoperise între degetele mâinii lui stângi o vioară micuță, ca o jucărie. o vioară fermecată și nepământeană pe care nimeni nu putuse vreodată să cânte și numai tăcerea se prelingea din arcușul ei. tăcerea și un strat gros de zăpadă.

 

sursa foto:dreamstime

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “vioara fermecată (adventus)

  1. Si tie sa-ti fie bine, draga Psi!
    Curge atat de frumos povestea viorii fermecate!
    De parca ai avea un creion fermecat din care cuvintele se preling…
    Multumesc frumos pentru un moment extrem de placut!
    Sa ne reauzim cu bine si zile frumoase de decembrie!

  2. Hai, măi pisic!… Mai mereu îmi faci așa. Mă bucur de cuvintele rostogolite măiestrit în metafore, visez cu ochii deschiși, pentru ca, mai apoi, să vină sfârșitul ca un duș rece pentru a mă trezi din visare. Dar eu tot mai reușesc să visez și cred că imaginația îmi joacă feste, rescriind finalul. big grin
    Poveste măiastră zugrăvită în culori de neuitat, asta ai așternut tu aici. Simțire.
    Să-ți fie clipele de poveste mereu! happy

  3. când vine vorba de poveștile de crăciun, suzana, tradiționale deja pe-aici, cred că da, mi se farmecă creionul. ori, poate asta, pentru că iubesc sărbătoarea asta….
    zile frumoase de advent să ai!

  4. laughing laughing laughing apoi, dana, tu știi deja că eu când scriu nu aleg cuvintele. îi promisesem tușei vero că următoarea poveste se va numi așa și bănuiam că va fi chiar povestea de ajun… și cuvintele au vrut altfel.
    te îmbrățișez cu drag, zile bune de advent să ai.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *