porţile s-au deschis mari, largi, ca atinse de vânt şi în spatele lor acelaşi decor ştiut, neschimbat, în ciuda timpului care trecuse, era destul de mult.
veneam ca după un somn lung, ca după o uitare, cu sufletul ghem, aducând noi amintiri, noi trăiri, ba chiar şi rochii noi cu mine. şi mă temeam că nimeni n-o să mă recunoască, că voi fi iarăşi pierdută, străină mie, numai că de data aceasta nu printre străini, ci printre lucruri altă dată dragi şi astăzi atât de înstrăinate, doar pentru că plecasem cândva.
în oglinzile apelor, cele care îmi potoliseră setea de-a lungul drumului mi se părea adesea că m-am schimbat, că nu mai sunt eu şi un alt chip, nu cel ştiut, îmi purta zâmbetul şi parcă nici drumul nu se mai desfăşura ca un covor lin înaintea-mi. obosisem şi eu, dar şi el.
cât timp trecuse? nu mai ştiam, chiar dacă la început ţinusem măsura ca pe un şirag de mărgele: fiecare zi o piatră, fiecare săptămână altă piatră. îmi devenise însă greu, prea greu atârnat de gât şi îl abandonasem pe undeva fără niciun regret. timpul nu îmi aparţinuse de fapt niciodată, ci eu lui. chiar dacă măsura o pierdusem, nu însă şi anii, pe ei îi purtam cu mine, în mine, inevitabil, pentru că micul monstru al timpului îşi varsă nisipul în noi, stăpânindu-ne.
pe unde umblasem? dar pe unde nu fusesem în toţi aceşti ani! străbătusem cu tălpile goale drumuri de lut sau de piatră, purtasem conduri de mătase, trecusem mările ascunsă în cala unui vapor, învăţasem despre mine într-un ashram şi dansasem o vreme într-un harem, fusesem sclavă şi mă eliberasem, fusesem liberă şi mă legasem de bună voie, trăisem ca un vânător dar şi ca un vânat, ca o pradă şi ca un prădător, învăţasem meşteşugul hetairelor, cunoscusem tainele marilor preoţi, pe care le-am uitat apoi, am deschis cu sfială cărţi sfinte şi am călcat apăsat, cu sete prin noroiul locurilor rău famate. am colidat prin marile, sacrele păduri de cedru, pe dealurile albite de iasomie am fost, am dormit pe lespezi albite de timp, am atins cerul cu mâna de pe piscurile înzăpezite şi am aşteptat zorii în inima unui ocean. iar în toată această vreme, de uitare şi de cunoaştere, aproape alergând din templu în templu şi din viaţă în viaţă, am scris cuvinte. pe trupul meu le-am scris, ca să nu le pierd, să nu le uit, ştiind că este de-ajuns unul singur pentru ca ghem de poveste să mi se desfacă apoi pe gând.
am fost în războaie şi am ucis, am fost în lumea foametei şi am flămânzit, mi-am vândut trupul şi am cumpărat trup, am trăit printre iluminaţi dar şi printre damnaţi, am cunoscut răul şi binele până în miezul cel mai adânc, amândouă în mine fiind.
de ce am plecat? de ce să nu o fi făcut? ca să mă cunosc mai bine pe mine, ca să mă uit şi să mă regăsesc, ca să mă pierd şi să mă învăţ din nou. iar astăzi, acum, m-am întors.
porţile s-au deschis mari, largi, ca atinse de vânt şi în spatele lor acelaşi decor ştiut, adesea invocat, chemat, dorit, atât de ireal, de copleşitor şi de cunoscut. labirintul meu. în miezul ei aceeaşi pisică mare, albă, cu ochii ei verzi mă aşteaptă. oare o să mă recunoască? în jur, miros de septembrie învăluie totul ca o cană de ceai uitată pe masă.
şi-ţi spun: dacă vrei să mă cunoşti cu adevărat, aceasta e calea: urmează-mă în cuvânt!
Noul tău blog are un cusur: îi lipseşte butonul „like”!
Aşa că trebuie să-ţi spun aici că mi-a plăcut – şi că îmi place întotdeauna ce scrii, chiar dacă nu reuşesc să las de fiecare dată un comentariu.
” De ce-as pleca? De ce-as mai ramanea?
De ce-am plecat? De ce-as mai fi ramas?” – uite intrebari care imi revin obsesiv de cateva zile incoace.
“Sunt trista, dar de tine niciodata.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai stim sa ne gandim,
Miercuri si marti, vineri si luni.
Saraci in zile, cine stie, trecem
Legati la gat de lungi copilarii
Ninsi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naste, a iubi.
“Ce-mi dai, sa nu mor azi, sa mai rezist?
Leac pentru ingeri, cantecul meu trist. ” – Constanta Buzea
Imi este draga “Calea” ta pe care te regasesti si prin care inveti sa te cunosti nestiindu-te pana intr-adanc! Cu cat sentimentele sunt mai puternice cu atat cunoasterea este mai profunda… E scurt timpul drumetului si deaceea e bine sa simtim, sa plangem, sa iubim…
“..cu sufletul ghem”..Ce sa mai..Pisica tot la ghem trage…
ce drum frumos; cu atatea opriri ai in ghem o multime de povesti de istorisit! iau loc comod si ascult, imi imaginez cum ar fi sa calc in urma ta, pe calea deja nivelata…
psi,
Revin să citesc pe îndelete!!
Am o mie de treburi astăzi..
Am trecut să-ți spun că ți-am adus darul promis!!!
http://www.liveleak.com/view?i=505_1314374777
vero, noul meu blog nu va avea buton de like. dar nu mă supăr dacă nu comentezi, ştiu că numai grişka e de vină cu dictările lui! 😆 şi cum el îmi este foarte drag, ce pot să fac?
aşa că aştept poveşti dupe baltă.
ops: să fii bine, te aştept când ai răgaz.
lora mia, draga mea, mulţumesc mult pentru vers, pentru reamintire. chiar nu am mai citit de multă vreme constanţa buzea. şi caut repede un dar pentru tine. promit.
cita, mie îmi eşti tu dragă de când te-am întâlnit la coolnewzi şi ceea am primit de fiecare dată de la tine este nemăsurat.
virusache, desigur, aşa cum pescaru din tine tot la peşt se gândeşte.
altcersenin, mulţumesc.
redsky, nu în urma ci alăturea mea. nu eşti tu soarele meu roşu? eu aşa ştiu.
gina, pe când tu scriai la mine, eu mă răsfăţam prin balcicul pe care mi l-ai adus în dar ca şi cum ar fi fost numai al meu, numai pentru mine.
virusache, măăăă… când m-ai filmat, omule? 😆
Te voi urma peste tot,Psi draga..
.
Foarte frumos! O clipa m-am vazut pe mine acolo,printre randuri.Mi a placut cum ai scris” am scris cuvinte. pe trupul meu le-am scris, ca să nu le pierd, să nu le uit”
Psi
Te mutasi la curte, soro? 😆 S-o stapinesti sanatoasa si sa-ti aduca bucurii diverse!
voi urma calea cuvintelor in speranta ca te voi descifra
calea de azi seamana cu calea din visul meu…. unei vieti trecute
scorpio, aşa cum îi spuneam şi lui redsky, fii alături de mine, nu în urma mea.
sara, mulţumesc.
papa, cam da. am curte nouă, proprie şi personală, acu turnăm fundaţia şi vedem ce-o mai ieşi pe urmă. mulţămim de urare. vor mai fi ceva schimbări pe-aici, o să vezi.
rokssana, sun un om normal, obişnuit. nu e nimic de descifrat la mine, o să vezi. dar mă bucură însoţirea prietenilor, iar tu eşti unul dintre ei.
aham! tre’ sa urmez o cale ca sa ajung la cafiaua aia 😆 stai să văd cum mă descurc cu căruţa asta, că-i nărăvaş tare calul ista!
”De ce-aș mai rămânea”?!?!?!
Frumos text. Și ai făcut o grămadă de chestii se pare în viața asta, cred că ai un CV beton. Frumoasă și muzica, deși aș fi preferat Emmanuelle.
ooo, domnule casă bun venit pe-aici. ai mai putea rămâne pentru textele care vor mai fi. cât despre emmanuelle, nu numai tu ai fi preferat asta, sunt sigură!
gabi, şi de la mine sărutări.
ops:
fields of gold, îţi mulţumesc mult pentru că mă citeşti. mi-ar fi drag să mai laşi pe aici un semn al trecerii tale, cât de mic, dar da, ştiu că mă citeşti şi mă simt onorată.
Cineva, de curand, mi-a pus o intrebare. M-a intrebat cine sunt eu? A fost cea mai grea intrebare la care a trebuit sa raspund vreodata. Mi-am dat seama ca ma pierdusem, undeva prin cotidian, ca nu vedeam ceea ce fiinta mea imi cerea sa vad. Eu, pentru mine, eram o straina.
Trebuie sa reincep sa simt viata in corpul meu, sa ma ancorez in clipa Acum. Trebuie sa devin insasi clipa Acum. Trebuie sa fiu.
” de ce am plecat? de ce să nu o fi făcut? ca să mă cunosc mai bine pe mine, ca să mă uit şi să mă regăsesc, ca să mă pierd şi să mă învăţ din nou. iar astăzi, acum, m-am întors. ”
De fapt Psi, eu n-am plecat niciodata. Si, sa stii ca sunt chiar si atunci cand tac, da ?
am tot citit, iar si iar…regasindu-ma la unele intersectii in “calea” ta… minunindu-ma si admirandu-te…
lotusica, știu!
să fii bine.
altersenin, nu ai de ce să te minunezi. eu știu că și tu scrii frumos, copleșitor. și chiar dcă știu că absența ta are un motiv, tot mi-e dor de scriitura-ți.
“mulţămim de urare”? Sunteti mai multi sau te-ai mutat si cu casa reala, nu doar cu cea virtuala?
papa , acel “mulţămim” vine de la celebra “mulţămim dumitale, sora soarelui”, replică rostită de lizuca în cunoscuta scriere sadoveniană dumbrava minunată. mea culpa cănu am scris-o integral de prima dată, dar nu pot să cred că nu ai mai citit-o la mine pentru că, să moară calu, o folosesc des.