floarea de cristal

își ținea masca pe chip, nu ca să se ferească de vreo ninsoare, de lumina puternică ori de vreun atac, ci pur și simplu se învățase să se ascundă, purta multe semne pe chipul obosit, medona îl cususe de atâtea ori încât uitase șirul zilelor în care se uitase la el ca la un mort, clătinând din cap. dal se ridicase de fiecare dată, ca un curcubeu după ploaie, mai ciuntit, poate, dar la fel de pregătit să vâneze rebeli prin cantoane. urât la chip, cicatricile îl făceau de-a dreptul respingător, iar mâna stângă, acoperită cu aceeași veche mănușă de obsidian, arăta ca o creangă uscată și răsucită, îi lipseau două degete pe care i le înlocuiseră cu niște bucăți de metal prinse în carne cu șuruburi care îl deranjau uneori. dal nu mai putea să apuce barda cu aceeași iuțeală, dar se folosea de cuțitul lung, de sticlă, pe care îl purta mereu la șold, îl primise de la tal înaintea primei lor misiuni și rămase singura amintire frumoasă din acele vremuri în care, nu știuse niciodată de ce, tal îl alesese pe el dintre toți recruții care așteptau în cortul alb, ca o zăpadă nesfârșită. bărbatul mai vârstnic părea desprins din legendele pe care le tot auzise, circulau printre puștii cu mințile înfierbântate și erau îngăduite de instructorii care zâmbeau în bărbile lor lungi, lucru de care și-a amintit mult mai târziu, când devenise el însuși una..

pe cristalus, soarele se pregătea să coboare dincolo de munții de nisip, încă ardea, îl simțea prin piele, un glob de foc albastru înconjurat de sateliții care alcătuiau un soi de nimb ciudat și toxic unde n-ar fi rezistat nicio formă de viață, dar pe care centrul le urmărea așa cum urmăreau totul, nu își făcea iluzii, la ora asta medona fusese trezită, se afla probabil la pupitrul-sanie, îl urmărea. deși nu se certaseră, medona nu voia sau nu putea să-i înțeleagă argumentele, dar nici nu-i păsase, lumea se îngustase dintr-o dată în jurul lui și tot ce își dorea era floarea de cristal pe care o vedea acum atât de aproape încât ar fi putut s-o atingă, o recunoscuse imediat ce coborâse din elicopter, plutea între straturile de nisip pe unde se ițeau ici și colo, roșii, greierii păzitori, mici ființe care păreau inofensive.

-nu-i chiar atât de simplu cum crezi- îi zisese medona- iar faptul că nu te raportez chiar acum, ar trebui să-ți dea de gândit. din nou, te arunci cu capul înainte și, de data asta, nu e vorba doar despre tine!

săteau în biroul ei, medona își scosese halatul sub care purta eterna salopetă verde care îi scotea în evidență formele, curbe care o făceau să pară nici femeie și nici fetișcană, deși părul alb complet îi trăda vârsta, era în al șaptelea ciclu cel puțin, rareori mai văzuse culoarea asta prin citadel.

nu-i răspunse. se simțea încă slăbit și rana de la picior îl mai sâcâia, dar nu se putea plânge, el trăia și dal murise, asta după ce râseseră de atâtea ori pe seama ei, cositoarea îl înhățase. ca totdeauna, medona ridicase din umeri, făcuse tot ce putuse iar el nu se îndoise, printre vindecători era o ciudată, una care lucra mereu singură și refuza să-și ia ucenici, se ocupa de perechile de vânători pe care și le alegea singură, nu vindeca niciodată săraci sau conducători, stătea deoparte de viața din cantoane și nu apărea la celebrările care umpleau străzile de oameni beți. dal nu știa unde locuia și nici ce făcea atunci când nu era în laboratorul ei.

-serios dal, o să te raportez în secunda în care ieși pe ușă!

-o poți face de-acum, nu mă răzgândesc!

medona icnise. știau amândoi că nu putea face asta, dal nu rostise cuvintele și tot ce avea erau numai gândurile protejate de relația pacient-vindecător pe care datoria îi cerea să o apere până când dovezile cereau altfel, așa funcționa lumea lor, așa era încrederea, un vânător sedat putea gândi multe tâmpenii, dar asta nu îl făcea automat un trădător și, ca și în alte dăți, ea sperase că totul nu era decât un alunecuș și odată pus pe picioare va reveni la ceea ce era: o armă bună.

-familia lui tal ar dori să te cunoască

-nu știam că are așa ceva.

-îi proteja. tal a fost căsătorit înainte să devină vânător, o parte din solda lui le asigura existența.

ridică din umeri. nu prea aveau pe ce cheltui solda, rareori rămâneau în canton mai mult de câteva zile, rebelii se înmulțeau mai ceva ca ploșnițele. de la o vreme parcă se făcuseră mai isteți, dovadă capcana în care căzuseră. tal murise, el mai trăia și rămăsese fără pereche. în mod normal ar fi trebuit să-și aleagă pe altcineva, un recrut ori un alt vânător singur, erau destui care ar fi întins brațul, dar nu se simțea în stare. pentru el, tal fusese mai mult decât perechea, omul pe care se putea baza, parcă își pierduse mâna întreagă.

-nu văd ce treabă am eu cu oamenii ăștia

-ești pricinos, dal! poate vor să te întrebe despre el, despre ultimele lui zile și gânduri, nu ești primul care și-a pierdut jumătatea!

tăcerea îi separă din nou, se gândea deja la planul pe care îl făcuseră. tal îi spusese cum să-l ascundă sub stratul celorlalte gânduri astfel încât, nici inconștient, să nu le dezvăluie. tal nu avea încredere decât în el, dar uite că nu-i spusese chiar totul, habar nu avea de femeia și copiii lui. și nici nu voia să-i cunoască, nu avea nimic de spus. faptul că nu știuse despre ei îl durea oarecum.

-atunci plec.

medona nu-l oprise și nici nu-i întoasrse salutul așa cum făcea de obicei, se mulțumise să-l privească de sus, din fereastră, deși naiba știa cum reușea să-l vadă în viermuiala de jos, în citadel era o nouă sărbătoare, oameni pe jumătate beți cântau în grupuri mari și alergau de colo, colo, după florile de hârtie albastră care pluteau în bătaia vântului, florile de cristal. îi veni să râdă și ocoli mulțimea cu capul plecat.

elicopterul îl aștepta ca de obicei, mecanicii îl verificaseră, îl alimentaseră, ba chiar îl lustruiseră și numele lor, tal-dal, lucea pe coadă cu literele lui albe. tot drumul nu se gândi decât la cuvintele celuilalt și ce avea de făcut, planul era simplu, trebuia să ajungă pe cristalus înainte să fie interceptat, să ia floarea de cristal și să se întoarcă. cu ea putea urca în palatele înălțării, printre numiți și acum, că era atât de aproape de ea, îl copleși senzația că ceva nu e tocmai în regulă, că lipsește o piesă din toată urzeala. lipsea tal, evident.

zumzetul care începu să se audă tot mai tare venea dispre norul auriu care se ridicase dintre straturile de nisip, greierii își schimbau culoarea cu repeziciune, micile particule roșii se transformau în aurul cel mai pur și se apropia de el. muzica lor, hipnotică și amenințătoare, era o capcană de sunete căreia dal i se opunea forțându-se să nu audă, mai făcuse asta și era pregătit, tal îi spusese că așa va fi. norul își amplifică muzica, se transformă într-un soi de asalt, dal își strânse cuțitul în mână. ”să fii pregătit, băiete!”- așa îi spusese bătrânul lui partener și chiar era. privi în sus. soarele dispăruse dincolo de dune, cerul era negru, presărat cu un soi de stele, de pete albe, neregulate. ca o vacă tărcată e cerul- își zise și începu să râdă în hohote, ca un nebun.

muzica se opri într-un târziu și văzu greieri coborând în straturi, straturi de toate culorile. floarea de cristal dispăruse dar nici nu conta, se simțea acasă.