sturmkaiserin ep 16

pământul. iubea senzația de a trece cu tălpile goale peste obrazul bătrân al pământului.

când nu ploua, se simțeau denivelările până în arcul piciorului, dar senzația cea mai plăcută era atunci când, după o ploaie fixă, se ghicea obrazul ca de bebeluș, lutul acela moale și aproape cald. sau încălzit de soarele care venea mereu ca să alunge ultimii stropi. iubea pământul cu siguranță, era casa și locul ei, pe harta lui se desenase saffron și lumea întreagă trăia aici. lumea întreagă și nesfârșitele câmpuri de șofran cu mirarea lor mov în șase petale.

pe când era copil, sturmkaiserin văzuse în nord, în ținuturile stăpânite de tatăl ei, cum erau culese florile acelea fragile. desigur, florile de pe câmp nu semănau deloc cu aceea care stătea sub clopotul ei de sticlă în biroul tatălui ei. floarea aceea, semnul puterii casei lor,era o adevărată poveste. avea șapte petale și corpul ei se ițea pe o tulpină ușor răsucită, de un verde atins de aur. cele de pe câmp aveau doar șase petale  și creșteau în rânduri multe, pe care se vedeau adesea culegătorii cu coșurile lor mari și trupurile aplecate.

în noaptea din urmă, își aminti ea, ploaia fixă parcă o chemase din fereastră. îi auzise tânguirea, un fel de jale ca a femeilor pierdute din templu, însă ceva din sufletul ei o oprise să iasă. sufletul ei sau privirea tatălui care o veghea din fereastra odăii sale? sturmkaiserin își mai amintea puterea mâinii ei stângi și toate cele făptuite în noaptea în care aflase că va fi dată de acasă. nu-i plăcuse vestea și nu fusese singura care reacționase astfel, nici chiar frate-său steiner, care de obicei privea placid la discuțiile familiei, considerându-le neinteresante, nici chiar el nu fusese încântat. pe undeva legătura lor de sânge vorbea pentru ei. sau ea așa credea. în noaptea aceea despre care credea încă că era numai a ei, furia apelor din cer i se supusese. ar fi putut în acele clipe să iște râuri de ape, să măture întreg palatul și pe cei care locuiau acolo. n-o făcuse, dar știa că putea. și simplul fapt că știa îi era de ajuns.

urletul din adânc se transformase într-o răsucire mută a trupului. ca și cum ar fi știut dinotdeauna cum să facă, trupul ei se arcuise într-un fel anume, aproape firesc, își spusese ea în gând, cu capul ușor înclinat spre stânga și mâna ridicată spre cer ca o suliță ce zvâcnea cu fiecare dintre degetele răsfirate spre cer. mâna dreaptă, cea normală, îi era coborâtă spre pământ, într-un fel drept și inert în vreme ce trupul i se rotea iute, în jurul propriei axe, ca într-un abandon, rotindu-i fustele largi care  se înfoiau în ciuda ploii care venise, o auzise și cobora în valuri sălbatice spre ea, ca un cățel. părea că în tot spectacolul ploaia care venea spre ea nu o atingea, deși îi simise loviturile pe piele, pe obraz și pe ochii închiși. când totul se terminase, căzu la pământ pe jumătate mirată, pe jumătate obosită, dar cu o liniște adâncă în privire.

pentru sturmkaiserin fusese de-ajuns. imaginea aceea a ploii care i se supune, care cade parcă ocrotindu-i trupul micuț, o închisese în sufletul ei. era o taină  și spera să rămână așa, cel puțin până când avea să înțeleagă cu adevărat câtă putere purta în ea și cum să aducă binele cu ea. pentru o clipă se gândi că ar putea schimba ordinea ploilor fixe și că, poate, cineva le ținea așa, într-o ordine care tuturor celorlalți li se părea atât de firească încât lumea se învârtea în jurul lor. zâmbea când se trezise cu regen alături într-o tovărășie pe care dintr-o dată o înțelegea altfel.

regen îi era slujnică pe viață de nici nu mai știa când. nu își amintea când apăruse în curtea cea mare și nici când începuse să o însoțească pretutindeni. dar de la bun început ea, slujnica aparent plăpândă și neagră, purtând parcă aceleași haine întunecate, îi fusese alături, aliat, protector și de multe ori un sfetnic bun. chiar dacă o scotea uneori din sărite cu felul ei cumpătat de a vedea lucrurile, sturmkaiserin recunoștea în sinea ei că multele sfaturi îi fuseseră de folos. în noaptea din urmă însă, regen doar o privise cu ochii ei atotștiutori apoi, când oboseala o pusese la pământ, o dusese în patul ei cald. hainele ude și pline de noroi dispăruseră repede și ceaiul de șofran îi îndulcise somnul care urmase. un somn vegheat de aceeași slujnică nemișcată, aidoma câinilor de piatră.

când se trezise, soarele săgeta perdelele ferestrei pe care cineva o deschisese între timp. în odaie mirosea a primăvară și a prăjituri pudrate cu norii imenși de zahăr: atayef. sturmkaiserin zâmbi la gândul tipsiei pe care o ghicea prim apropiere: maică-sa copsese prăjiturile ei preferate. apoi gândul  îi readuse în minte seara din urmă: avea să fie dată ca mireasă de șofran. fusese cerută și avea să plece curând, să locuiască în castel împreună cu alte multe nefericite care, deși aveau totul, nu avea libertate. un geamăt surd îi înflori în gură, avea gustul amar și aspru și sturmkasierin se forță să nu îi dea drumul. prăjiturile nu mai păreau deloc atât de apetisante.

– poți să gemi!- o auzi pe regen- suntem numai noi două aici și te înțeleg.

– o să vii cu mine?- se ivi întrebarea palidă

– fii sigură că da! cu puterea pe care o ai, cineva trebuie să te strunească din când în când, asta dacă mai vrem să avem tron de șofran- încercă ea să glumească

– regen… tu ai văzut?

– ce să văd? cum ai domolit ploaia? desigur că așteptam să se trezească în tine lumina, ploaia te chemase deja de prea multe ori, însă ar fi mai bine să fii prudentă o vreme. oamenii lovesc ce nu înțeleg. și acum e vremea să te trezești, lady sanaa a chemat deja toată armata de croitori din saffron.

numele mamei sale avu darul să o ridice în capul oaselor. în gând o și vedea apărând  pe jumătate mirată că nu se ridicase din pat și soarele învinsese deja două ploi fixe. trupul încă o durea și se mișca cu greutate, de parcă alergase toată noaptea prin vise. își privi mâinile, dar nu văzu nicio vânătaie sau vreun semn de arsură. mâna drepată lucea de un roz senin, în vreme ce mâna beteagă era la fel ca totdeauna. doar că nu mai pulsa dureros.

cu gesturi lente, ca de om ridicat din boală, sturmkaiserin se lăsă îmbăiată și îmbrăcată.  pe chip i se așternuse o tristețe lungă cât o zi de post și asta o făcea și mai frumoasă. docilă, își lăsă părul prins în coada aceea lungă și întunecată. din neamul ei nimeni nu mai avea părul atât de întunecat, toți erau blonzi, iar steiner avea părul aproape alb. desigur, steiner era oricum ciudat. pregătită de noua zi, sturmkaiserin își roti ochii prin odaia care avea să nu mai fie a ei curând. o încăpere simplă, cu mobile mai degrabă utile decât frumoase: patul mic, în care doar ea încăpea și pe care refuzase să îl schimbe, masa la care studia adesea ori citea din cărțile pe care le lua pe furiș din biblioteca tatălui, fotoliul din dreptul ferestrei, cu stofa înflorată, tocită pe alocuri de abia se mai ghiceau trandafirii roz de odinioară și perdelele albe care lăsau să se vadă firele de praf valsând în lumină. nimic deosebit, însă totul era lumea ei cea mai intimă, ușa în spatele căreia se simțea liberă și deplină, plasa ei de siguranță și refugiul el mai sigur.

da, ușa spre care privea tocmai se deschisese și din ea apăru mama ei. îmbrăcată elegant, în culori pastelate, ca un curcubeu pe cale să se stingă, mama ei era fără îndoială ființa cu cel mai bun gust pe care o cunoscuse ea. nimic din înfățișarea și din gesturile ei nu erau exagerate sau nepotrivite și chiar dacă era riguroasă din fire, uneori cam prea riguroasă după gustul lui sturmkaiserin, era o femeie cu inimă bună, care ținea casa și familia în bună regulă.

– te-ai trezit, copilă?- întrebă ea rotindu-și privirile ca și cum ar fi căutat neorânduială în jur, însă nu găsi nimic așa că zâmbi privindu-și fiica. sturmkaiserin stătea dreaptă, cu capul ușor înclinat, însă nu spusese nimic așa că maică-sa, observând prăjiturile neatinse contunuă: – nu-ți mai plac atayef?

– nu mi-e foame- se scuză ea repede

– prea bine!- cedă maică-sa- atunci te așteptăm în salon! avem multă treabă astăzi și în zilele ce vor veni.

sturmkaiserin se strâmbă, așa făcea de fiecare dată când ceva nu-i plăcea, însă lady sanaa nu reacționă nicicum. pentru ea plecarea fiicei cele mici la saffron, în rândul mireselor de șofran era o onoare. să fii în preajma celui ales, chiar de el cerută, să trăiești în grădinile palatului fără nicio grijă pentru ziua de mâine, înconjurată de surori atât de frumoase, era cu siguranță o mare bucurie.  pentru fiica ei însă nu părea deloc așa și era datoria ei de mamă să o ajute să înțeleagă mai limpede ocazia aceasta, atât pentru ea, cât și pentru casa lor.

și pentru că nimic nu mai era de spus deocamdată, se răsuci cu fața spre ușă și ieși lăsând ușa deschisă în urma ei. era o invitație clară să fie urmată în salonul în care dagmar ședea pe un fotoliu lângă fereastră și cosea. desigur că steiner nu era aici, locul bărbaților nu era în salonul doamnei case, aici se întâlneau femeile și coseau ori sprrovăiau pe toată lumea din cetate. ceea ce lui sturmkaiserin i se păruse totdeauna inutil, doar că acum nu mai avea de ales.

dagmar o privi pe sora ei care intrase însă nu spusese nimic.  ca și mamei ei, ocazia de a fi mireasă de șofran i se părea suprema onoare, însă nu spusese nimic și se întoarse la cusutul ei. dagmar, așa cum știa toată lumea, își cosea de zor zestrea și, uneori, sturmkaiserin se amuza gândindu-se că dagmar o să coasă toată viața ei, la nesfârșit, o zestre de care nu va avea nevoie. desigur, se știa deja cine va fi logodnicul ei și chiar că tânărul dalinka nu părea deloc interesat de pânzeturi și de broderiile  pe care avea să le aducă ea la un moment dat în viața lor.

ah, da!- tresări sturmkaiserin- dalinka știe sigur cum este viața la palat, doar trăiește aoclo de multă vreme. prin urmare avea să găsească ea o ocazie să vorbescă cu el. și se așeză în locul gol, singurul loc gol din odaie privind către nicăieri. ar fi preferat să fugă.