muzele…

îţi cer drept plată sufletul întreg,
de foamea nopţii leg şi te dezleg
în dans de iele şi nuiele
şi dacă mai rămâi cumva întreg
din nebunia asta de cuvinte
priveşti tăcut cum iarna minte

când vara curge prea fierbinte
şi cauţi iar, rătăcitor
un suflet ca al tău, vândut
cuvântului, pe care l-ai crezut pierdut
şi e atâta de rugină-n noi
şi-atâta strălucire în noroi
că ai fugi
dar încă ştii
că fără scris te-ai risipi
în noaptea inimii.

şi-ţi iau prea repede, cumva pe negândite
iluziile toate, astăzi scrum
ademenire surdă, vânt şi fum,
mărgele colorate, risipite.
ca tu, o tu, risipitor al firii
trecând pe drumul solitar şi rece
să vezi în carnea ta cum creşte
albastrul tatuaj ce strânge norii
în dansul lor tăcut
ascuns.
şi ştii,
dar iarăşi ai veni
pe calea de cerneală şi cuvânt
tu om de lut şi de pământ
visând la muzele nebune
cu ochii tăi. cărbune.