mie îmi spun ce noapte sunt,
abia atunci când stelele mă coboară,
când cascadele ochilor mai caută
un punct de sprijin în inimă,
în îmbrățișare.
mie îmi spun ce noapte sunt,
ea cade cu pletele lungi,
dintr-o dată,
măturându-mi frunzele fricii,
îndoielile toate,
arcuindu-mi cele o sută de spinări ale zilei
trecând.
mie îmi spun ce noapte sunt.
și de m-ai auzi, poate,
mai mult m-ai iubi,
singurătate.
poezie iscată de dana și cuvintele ei, găsite pe facebook. fotografia tot de la ea vine. 
Ţi-a ieşit, aşa, în stilul tău, ştii tu, nu mai spun că prea am zis-o şi nu-ţi place. Tare mă bucur că ne-am putut juca puţin, chiar dacă rapid… Comentariul o fi al meu, dar ideea îţi aparţine. O noapte înstelată să ai!
… şi melodia iscă… multe! Mulţumesc pentru momentele astea!
ba ideea e venită ea, de capul ei, dana. dar crezi că s-ar fi lăsat legată fără cuvintele tale?
iar muzica… de data aceasta e apărută după poezie, de fapt am știut că merge cu ea când am scris ultimul vers. vocea lui ann wilson, chiar și acum, când se apropie de 70, sună într-un mare fel.
Am zis la curcubeul drag ce am păţit cu jocul vostru, ţie îţi spun doar că nu ştiu ce noapte sunt dar ştiu că versurile astea sunt ca şi cum aş fi avut o oglindă în faţa sufletului. Şi gata, tac!
îți spusesem și la dănuța că te aștept, potecuță, pentru că poezia te cunoaște bine.
sigur, dacă vrei. cât despre tăceri, știi că nu aici le este locul. aici ne jucăm. 
Mulţumesc, psi! Pup mâţu! Voi veni, cândva chiar voi intra în joc
când vrei…. poeziile rămân pe-aici.
Cred că, doar, mi-a fost dor de tine…
Mie-mi spui ce noapte sunt?
Vin şi eu la zi c-un gând! 
Da, da, da, aha!