mușcat pe jumătate, timpul ni se risipește pe la încheieturile acestei banale îmbrățișări cu care ademenim, ne ademenim. crezusem că ai să mai vii, o dată, încă o dată, așa cum se întorc păsările călătoare după furtună, aducând speranța și promisiunea că viața…
… că viața aceasta a noastră, acoladă în care înghesuim la repezeală emoții- să fie, că iarna-i lungă- crezând că vom avea cândva, altcândva răgaz să le privim pe îndelete, să le analizăm și să ni le asumăm. te iubeam…
… probabil că te iubeam atunci când am plecat. la repezeală, cu ochii pe ceas și cheile de la casă în mână. cine să mai știe? în decorul nostru alb-negru, iubirea mirosea a culori neinventate încă. și am fugit. sau m-a rămas.
sursa foto: salome
La repezeală spun şi eu că ‘Like’ şi plec cu cazmaua în mînă să sap grădina, că deja-i tîrziu. Cum se face că trăim la repezeală, iubim la repezeală şi totuşi murim la repezeală fără să ne dăm seama unde-a zburat tot acel “cîndva, curînd” pe care ni-l promitem mereu…
știi că timpul este doar o unitate de măsură inventată de om?
ce ne mai place nouă să măsurăm!
Ştiu, am tot spus-o pînă am sesizat că nimeni nu mă ia în serios.
De măsurat cred că-i de vină zicătoarea aceea: măsoară de zece ori şi tai-o odată. Sau era “taie o dată”…?
io zic să tăiem den prima.
și dacă te gândești că folosesc des expresia lui conu virusache, ai dreptate, mă gândesc că e și el, prin preajmă… 
Fiind eu nepot de croitoreasă, îmi permit să spun că atunci cînd avem de-a face cu materiale delicate şi fragile precum mătasea şi sufletul omenesc, e bine să măsurăm cu atenţie şi să tăiem cu şi mai mare atenţie, altfel alunecă şi stricăm materialul.
Nu ştiu să spun dacă sufletele plecate din containere mai pot avea contact cu lumea aşa cum o percepem noi fizic, dar cel puţin prin neuitarea din noi putem considera că ei, cei plecaţi, sînt încă aici.
Îmi tremură şi minţile-n cap, nu numai mîinile, după atîta săpat. Îngăduie-mi, te rog, erata:
croitorească –> croitoreasă.
Nu de alta, dar dacă cumva e şi draga de bunica pe aici, să nu se întristeze fiindcă sînt atît de neatent…
sapă, sapă… poate dai de apă!
știi că glumesc, da?
altfel, chestia cu măsuratul și tăiatul pe mine mă enervează. și uite așa îmi explic de ce sunt eu un antitalent la croitorie.
Offf. Si azi ma obsedeaza o astfel de despartire… la repezeala!
De aceea ma straduiesc sa nu imi arat iubirea … in graba! Imi iau timp de despartire … in tihna!
like!
Eu muşc pe două jumătăţi, o dată dintr-o parte şi o dată dintr-alta, şi jucăria mea improvizată nu se rupe, ţine, prin găuri se risipeşte ispita, ispita jocului, dar timpul rămâne, se ţine scai de mine, mă însoţeşte peste tot, curge pe lângă mine, prin mine, deşi culorile fug, se-ascund de ochii mei de pisică, şi iubirea miroase doar a suflet de om.
Nah, ţeava de apă nu trece pe acolo, e un pic mai hacana.
Poate dau de petrol – Ewing mă cheamă! 
La croitorie am fost meseriaş odată. Nu degeaba am pomenit eu de mătase: rochia de cununie a “fostei” am creat-o manual dintr-un petec de mătase naturală pe care bunica îl păstra în cufăr de ani buni. Păcat că am irosit materialul pe cine nu trebuia…
De fapt, măsuratul are rostul lui, fiindcă din prea multă siguranţă de sine se întîmplă de multe ori să “tăiem” greşit.
iuuui-ngule!
lasă măsurătorile, numa zic!
eu cred, cita, că toate despărțirile sunt de fapt la repezeală. chiar și cele îndelung plănuite.
motane, a trebuit să recitesc ce-am scris, așa să știi. eu cred că iubirea este anosmică. și că e mai profundă la celelalte specii decât la om.
Repezită, ca mîţa după şoarec!
Io-s mai molcom, aşa…