se-așează timpul pe podele
înmărmurind în piatra goală
iubirile ca într-o oală,
se-așează dorul pe nuiele
și cât mai stai, la asfințit,
ca un soldat cu tolba goală
în care timpul se răscoală
naintea frunzei, adormit
să știi așa, că te-am iubit,
cu inima bătând domoală,
cu timpul meu prelins în oală
din adormire în zenit.
te mai iubesc și mi-am promis
să țin în mine vorba goală,
să te aștept ca prima oară
și să te vin. bine-ai venit.
8 thoughts on “cântec șoptit în oala nopții”
Comments are closed.
Oala nopții? exact așa mi-am imaginat și eu dar n-am știut să pun în cuvinte.
O să țin minte asta .
de fapt, ioana, pornisem de la un dor citit pe bloguri, unul ascuns bine sub cuvinte, dar pe care l-am ghicit. și mi-am amintit curios de vremurile copilăriei, acelea în care mi se părea că oala bunicii în care aburea laptele proaspăt este hornul dorințelor, cheia tuturor minunilor lumii. iar bunica avea darul dezlegării… îmi imaginam mereu din ce spunea ea că noaptea se ascunde pe timpul zilei în oala cu lapte.
Se tot spune că iubirea trece prin stomac. Pare logic să fie depozitată într-o oală. Dar vai, prea mulţi o ascund nu în oala nopţii ci în… oala de noapte.
ay, ay, ay…….. tac!
În boarea nopții se prelinge al tău dor, abia șoptit, așa cum luna se strecoară abil, prin nori, neobosit.
de ce să taci, potecuță?
mi-ar plăcea să continui poezia, mugur.
poezia vă aplaudă și vă iubește