in the sun i saw the centaurus shadow and in the line of your palm, when the rain was coming down, i could see a heart shining.
cam aşa începuse august pentru mine, ca o promisiune că stelele îşi arată calea şi dacă vrei, ele te pot duce pe un tărâm magic….magnesia. şi-aş fi putut spune, înainte ca noaptea să îşi aştearnă ademenirile ei de drum, că după atâţia ani de când îmi leg verile de ea, grecia îmi este o lume aproape ştiută. oare?
pe balconul de pe nord-vestul muntelui pelion, acolo unde casele coboară ca nişte ghirlande, amestecând piatră albă cu vegetaţie uimitor de bogată, am privit marea egee sărutând pământul arid şi uscat pe care îl lăsasem în urmă. ceva mai departe ni se conturau înainte skiathos, skopelos şi alonissos, cele trei insule, mult mai cunoscute turiştilor decât pilio, muntele centaurului.
în sătucul acela de nici o mie de suflete în care şi astăzi singurul mijloc de transport este măgăruşul, în liniştea cu ferestre oarbe şi obloane de lemn, grecia se vede cu totul altfel decât o ştiam: un peisaj conturat de izvoare pe care le poţi auzi, o linişte vegheată de psipsina şi la mare depărtare el, golful pagastic, locul de unde odinioară tezeu şi achile, foştii învăţăcei ai lui chiron, plecau să cucerească troia.
ceva mai sus, după ce părăsiserăm taverna deschisă undeva acum o sută şi ceva de ani şi unde gustaserăm pentru întâia oară spetzofai, portaria este deja o aşezare mai nouă, mai bogată, mai pregătită pentru zăpezile care aduc greciei ceva nou, ideea de a schia de pildă, deşi chania, mica staţiune de pe creste, formată din doar câteva hoteluri, pare cea mai 
potrivită pentru aşa ceva.
şi-am urcat tot mai sus şi am zâmbit. am lăsat vântului rolul de gazdă şi ne-am bucurat de răcoarea copacilor născuţi parcă dinaintea timpului. şi am zâmbit către livezile de măslini şi ne-am lăsat ademeniţi de răcoarea bisericii vehi, din piatră roşie, de fântâna adormită în preajma căreia se jucau doi căţeluşi. şi am mai învăţat ceva despre ea, grecia.
undeva departe, jucându-se cu apa albastră, kala nera ne aştepta să ne întoarcem, leagăn pentru odihna zilelor unei săptămâni pline de magie. de pe balconul hotelului aveam să privin în fiecare seară cu jind către marea adormită şi către muntele pe care luminiţe ca focuri scriau o nouă poveste.
oare chiron ne vindecase de dor sau abia îl ţesea în jurul nostru?
O noapte pe plaja ar fi fost leacul pentru uitatul cu jind la mare in fiecare seara. Nu se vindeca el dorul atat de usor si definitiv, sigur, dar i-ai fi suflat marii atata briza, incat sa poti reveni in cotidian cu forte proaspete, macar pentru o perioada.
ai putea crede că marea este pentru mine un accesoriu de fapt, katia? ce m-a ademenit şi m-a legat iremediabil de pilio este mirosul de mentă sălbatică şi de mirodenii (este o mirodenie pe care am tot văzut-o în buchete, aşezată-cred- ca un soi de portbonheur pe stâlpii caselor, asemănătoare cu cimbrul) liniştea şi abundenţa de flori, de culori, de verde. marea există, vorbeşte, e frumoasă şi albastră… dar cam atât pentru mine, pisic terestru şi amuşinător.
O fi rozmarinul? Dendrolivano adica.
Uite cum sta treaba cu marea si pentru mine: ma oboseste fara sa imi dau seama, ma epuizeaza fara sa-i fi facut nimic. Dupa o zi de stat la mare si prea putin inot, dorm dusa trei nopti pentru recuperare. Noaptea la mare e altfel. Dormi cu usile deschise, atata o sufli si te sufla ca te intrebi spre dimineata daca ai inchis vreun ochi. Nu te simti obosita, insa. Cam asa ceva. Muntele e impunator, stabil, nici nu vine, nici nu pleaca. Aer curat si o relativa liniste, cu siguranta sporesc senzatia de confort si odihna.
rozmarinul are frunzele ca niște ace, l-aș recunoaște oriunde și oricând, mai cu seamă pe cel din țările sudice care miroase cu totul altfel decât cel de pe la noi. (este și mai mărunt) semăna totuși cu cimbrul…
este frumos, dar spinarea, senectutea… mă cam țin deoparte de el.
mie îmi vorbești de munte?
Psi, cât de fericită trebuie să fi fost în ținutul în care Chiron îți suflă încă magie în ceafă. Eu știu că de dor nu te vindeci niciodată. De fapt, ar exista o posibilitate: să te întorci! E singura cale. Dar să rămână ăsta secretul nostru.
ştiu asta, ma belle.
şi ştiu şi că am să mă întorc mereu. locurile pe care le porţi în suflet ştiu să te cheme… şi-l trecem în cutia cu secrete. ale noastre.