câte amintiri încap într-un suflet?

ne măsurăm de o vreme anii după vacanţe. acele câteva zile petrecute în locuri pe unde soarele te ademeneşte la leneveală, deşi tu te grăbeşti, dornic să afli mai mult, să desfaci frumosul în felii şi să îl înghiţi pe nerăsuflate. parcă ieri am trecut (cu un paşaport nou nouţ şi atât de multe emoţii) pentru prima dată graniţa “dincolo” şi mi se părea miraculos şi aproape imposibil să poţi cutreiera prin europa nestingherit, după ce ani în şir privisem doar saşii care plecau definitiv.

la început a fost grecia şi a fost, de la primele sale imagini, o mare iubire care m-a adus iar şi iar pe pământul cu case albe şi miros amestecat de praf, de măslini, de rozmarin aproape uscat. câţiva ani la rând am căutat printre pietrele arse de soare urmele de odinioară ale popoarelor de spartani, atenieni, macedoneni, care construiseră lumea privind spre olimp.  dincolo de plajele adesea mici şi atât de liniştite, elada este cu siguranţă un loc pe care ajungi să îl iubeşti pentru tot ceea ce îţi poate oferi, în mare parte şi din cauza oamenilor mereu curioşi şi dornici să te ajute, să îţi arate ce au ei mai frumos.

pentru mine grecia înseamnă o seară petrecută într-o tavernă, rememorând locuri păstrate în suflet: o zi ploioasă dar atât de caldă în salonic, locul de unde l-am cumpărat pe măgăruşul folosit uneori drept pernă de maya, ruinele taberei militare de la dion, păstrând încă semnele lui alexandru, olimpul coborând să se adape în mare şi mănăstirile suspendate între cer şi pământ, peştera de la petralona, locul în care, săpând în căutarea apei, a fost găsit cel mai vechi schelet uman european,  necromateion, templul lui hades şi persefona, pe unde mai curge şi astăzi acheron pe care luntrea lui charon ducea tăcută umbrele celor dispăruţi, lungul drum prin munţii pindului şi ţara vlahilor ce-i de-un sânge cu noi, aşa cum avea să ne spună mândru un localnic, ioannina cu străzile ei pline de argintari, stagira lui aristotel şi ouranapolis, poarta către athos, mica cofetărie din nea moudania, plaja dintre măslini a sivotei, îmbarcarea în miezul nopţii pe imensiul feribot ionian sky, cel care avea să ne ducă pe apele ionicei şi adriaticei într-o aventură fantastică, parga cea plină de pescăruşi, seara din igoumenitsa ca un soi de melancolie mov, liniştea din miezul zilelor, mirosul inconfundabil al livezilor de portocali şi lămâi. şi iarăşi…. nume, locuri, zâmbete.  şi cuvinte: acel efcharisto auzit pentru prima dată la o doamnă bătrână, acel kalinichtia rostit ca o şoaptă şi ca o binecuvântare. gustul de gyros şi de saganaki, de pastitio şi de behri meze, eclipsa de lună privită pe malul mării… câte amintiri încap într-un suflet? de câte ori mi-a zâmbit mie psipsina ademenindu-mă?

mâine vom porni din nou într-o aventură grecească. după o pauză de câţiva ani (în care am fost la un pas de rodhos, printre ruinele troiei şi în satul grecesc din selcuk) de data aceasta ne aşteaptă ceea ce grecii consideră a fi paradisul lor. peninsula pelionului este ţinutul de legendă al minotaurului vindecător, chiron, un loc mai puţin cunoscut de turiştii străini pasionaţi de insulele greceşti, în care pădurile de castani, arţari, stejari şi de fagi ale muntelui coboară abrupt pe impresionantele plaje. sate de pescari liniştite, turnurile vechi de sute de ani, arhitectura diferită, săpată în piatră, trenul cu aburi ce te îndeamnă la plimbare, apropierea de termopile, locul unde s-au stins spartanii, toate acestea sunt promisiuni, gânduri, emoţii noi….

şi vom spune iarăşi: yassas elladha!

foto:the guardian, fakistra beach, fotograf sakis papadopoulos.