lord dalinka urca încet treptele de la intrare, cu acelaşi zâmbet cu care venise şi ieri pe chip, de parcă era ora tocmai potrivită pentru o ceaşcă de ceai şi o şuetă, cu doi biscuiţi cu migdale. sau susan. întreaga lui înfăţişare de fapt asta părea să transmită, o mică şi sâcâitoare dilemă asupra mirodeniei potrivite pentru biscuiţii de dimineaţă.
venise pe jos, fără grabă, admirând de la distanţă forfota dimineţii din jur, ca unul care se ştie curat în suflet, deşi trezitul acesta în zori, cu solii la uşă, îi cam dăduse peste cap tabieturile. în uşa larg deschisă, chipul lui regen îi păru încruntat şi preocupat:
– arăţi cam obosită pentru un câine de piatră, regen! a pus vreo mireasă ochii pe tine azi noapte?
– mai bine vezi de ochii tăi frumoşi, lord. cel ales este cam indispus la ora aceasta şi, judecând după mersul tău legănat, îmi pari cam venit cu raţa. ţi s-a stricat calul cumva?
el tăcu, în parte pentru că ajunseseră deja la sala tronului, în parte pentru că aerul mirosea a iască. trebuia să fie mai atent. mulţi îşi pierduseră capul pentru cuvinte mai puţine şi mai blânde decât cele cu care o tachina el pe femeiuşca aceasta alunecoasă ce părea să ţină în mâna ei toate secretele.
pe tronul alb, străjuit de statuile acelea absurde, cineva lăsase o pelerină a cărei culoare părea incertă, schimbată după cum o ajungea lumina. în sala lungă, paşii lordului se auzeau ca picurii unei sentinţe, ba chiar şi inima şi-o putea auzi bătând mai cu putere. încăperea părea goală şi lordul se opri fix în mijloc, aşteptând. zâmbetul se topise pe chipul lui frumos, acela cu care mai sucea încă minţile, şi soarele trecu iute pe barba lui scurtă, desenată în dâre fine în care se mai ghiceau câteva risipiri de alb. sub pelerină, mâna atinse instinctiv mânerul de fildeş al pumnalului de care era parcă legat şi ochii, altminteri blânzi, se arcuiseră ca două lame gata să sară din ascunzătoarea lor. ce capcană i se întinsese?
dincolo de oglinzi, ea îl privea cu ochii ei reci, furioşi. ceva din visul care îi mistuise noaptea plutea încă în jur, ca o rană de agar, ca un pericol ascuns însă dulce. omul de dincolo fusese credincios tronului de lotus, dar îu fusese şi ei? cu un gest iute, ea aruncă prin oglindă o mică sferă de apă către celălalt, şuierând:
– să te vedem acum, lordul meu!
sfera se rostogoli până aproape de picioarele lui, dar rămase intactă, cu miezul ei translucid, de floare. bărbatul tresări şi privi cu mai mare băgare de seamă în jur. era singur? atinsese sfera cu mâna lui deşi ştia prea bine ce este, o mai văzuse de atâtea ori. micul obiect se sparse eliberând un hohot de râs ca de copil, şirag de clopoţei uscaţi în bătaia vântului, picături de apă ce se amestecau acum pe chipul lui cu boabele reci, de sudoare. un râs ştiut, regăsit, niciodată uitat.
– ce joc este acesta? – strigă el zdrenţuind tăcerea.
cel ales apăru dintr-o dată înaintea lui sau aşa i se păru. sub mantia lungă, ca un văl de fum despicat la mijloc, bărbatului i se păru că distinge conturul de lapte al unei mirese de şofran ori, mai degrabă, al unei femei ascunse, zămislită din straturi de apă colorate cu fulgere. un trup perfect, care ar fi putut aprinde orice minte zdravănă, de bărbat. îşi plecă ochii repede, amintindu-şi unde se află, cutremurându-se şi împotrivindu-se propriilor reacţii, cu mâinile strânse pe hanger şi tot trupul încordat.
cel ales începu să râdă. tot acest zbucium părea să-i facă o deosebită plăcere. lordul care păstra toate secretele mai poftea la un trup interzis, ca o nălucă din hologramele vinului, dar o uitase pe sturmkaiserin. ştia doar ceea ce vedea.
prudent, aşa cum îi dicta firea, dalinka aşteptase ca fumul iluziei să se risipească. i-ar fi fost mai uşor dacă în locul femeii ar fi fost un animal toxic şi flămând ori toate gărzile palatului. s-ar fi luptat până la ultima picătură de sânge şi ar fi ştiut că aşa îi fusese scrisă sentinţa. de cealaltă parte, cel ales se aşezase deja pe tronul lui, cu o urmă de zâmbet somnoros pe chipul august. sau de mulţumire.
– să bem un ceai, lordul meu! pofteşte să bem un ceai şi să povestim puţin despre casa dumitale. de prea multă vreme lipsesc din ea glasurile de smarald ale fiicelor. este cumva doamna ta bolnavă?
– totul este cum trebuie! – şopti el încă năucit, dar cu capul plecat.
– lordule! cum trebuie este poate piatra şi noaptea! ochii soţiei tale spun cu totul altceva!
– soţia mea?!….
prin ochii alungiţi trecu o umbră a amintirilor de demult, de când dagmar era doar o fecioară de tunet. îi fusese dată cu toate laudele şi după toate obiceiurile, dar ea îi rămăsese străină. şapte fii născuse şi totuşi, sălbăticiunea firii i se păstrase aceeaşi. sigur, şi frumuseţea ei pe care o cheltuia cu o largheţe demnă de o precupeaţă, dar în faţa lui rămânea la fel de străină şi rece. în timp se depărtase şi el. îşi găsese liniştea în altele şi plăcerea în jocurile acestea pentru putere.
– soţia mea este fiica tunetului- rosti el- îi lipseşte discreţia, recunosc…
– i-ar trebui o fiică, una care să devină mireasă de şofran. ce zici?
ochii celuilalt se ridicară încet, scânteind, un năvod în care întrebările se agăţau de răspunsuri cu cozile lor lungi de argint. dincolo de ferestre dimineaţa se arcuia leneş înspre miezul rotund şi pofticios de zi.
Venită cu rața, da’ tot am venit, na!
Hai cu episodu’ 6, că am așa un chef de citit!!!
E de preferat orice ritm, decât niciunul. Mie îmi suge energia ceva de neînțeles, care pare că n-are vreun ritm și nici n-are de gând să-și caute vreunul.