când cu ploile mă măsor
fără să vreau să fiu
biruitor
e numai gândul de sub uşă.
şi o păpuşă
a sfoara cui ne-om rătăcii
vii şi cu morţi, morţi şi cu vii,
pe când cu ploaia mă măsor
mă dor.
atât de multe-n pumnul strâns
a prea mult noapte pe pământ
tu soarele în pensa zilei
eu aşternut în umbra milei
de dor? ce-i dor?
în palma ta eu torc
biet muritor.
cuvintele am să ţi le desfac
când tac.
şi mie mi-e dor de tine, când soarele… trec şi zilele.
poate şi pentru că:
“sub pleoape, neştiută de tine,
niciodată mai multă, străine,
viscoleam undeva… ” (alma)
Ori ai introdus aprobarea comentariilor, ori, dacă nu, caută-mă-n spam.
Deci…în spam! Dar dacă totuși nu mă găsești, ziceam că mă uit la un film în care un copil îndrăznește să vrea încă o porție: de mâncare, de vise, de dreptate. Un copil ce poartă numele de Twist.
Adică nu viscolesc nicăieri acum, în minutele astea…
Iată-mă repetând, da’ să nu ștergi! Poate se mai animă spiritele și se încumetă din nou la joc, ca odinioară.
eu mă uitam la un film cu doojdoi de oameni!
mvaaiiii, ce-am mai înjurat!
acu mă duc să dorm.
Da’ rezervele?
alma
esti bine, soro?