dimineţile din casa cu orhidee de pe wolliner strasse aveau în ele acelaşi ritual cu gust de cafea proaspătă, în vreme ce soarele ne saluta de dincolo de ferestrele incredibil de mari. şi acolo, în bucătăria micuţă, de burlac pasionat de arta culinară, ne-am desenat începutul fiecărei zile ca o continuare caldă şi miraculoasă a celei abia topite, însoţiţi de mica evie, pisicuţa persană despre care gazda noastră ne spusese că este puţin reticentă cu străinii şi cei trei papagali, doi ara impresionanţi – sara şi coco- şi un alexander răsfăţat, theo, care saliva la propriu atunci când se deschidea dulapul cu dulciuri. mai locuiau cu noi şi doi pitoni galbeni, numiţi tristan şi isolda, însă nu aveam curaj să mă apropii de acvariul lor, motiv pentru care nu există nici fotografii.
dimineţi cu gesturi simple, cu întrebări curioase ale căror răspunsuri aveau să ne aducă atât de multe amintiri, căci aşa a început totul: “unde mergeţi / mergem astăzi?” … în căutarea berlinului la pas ori cu s-bahn-ul pentru distanţele mai lungi, deşi vacanţa aceasta a curs pentru noi într-un altfel de timp, mai lin, mai cald.
prima noastră oprire a fost la câteva sute de metri de locul numit pentru un timp “acasă”, la muzeul zidului berlinez, acolo unde aveam să înţelegem drama unei decizii cel puţin aberante, dacă nu monstruoase de-a dreptul.
berliner mauer a fost ridicat în încercarea, reuşită, de a stopa migraţia germanilor din est către vest (în jur de două milioane şi jumătate de estici au plecat din casele lor atraşi de mirajul planului marshall) şi s-a născut în 13 august 1961, pe fondul războiului rece. cei 155 de kilometri de bariere ridicate într-o zi de duminică, s-au dorit a fi iniţial un gard de sârmă ghimpată, îmbunătăţit în următorii cinci ani şi căruia i s-a adăugat celebrul zid format din 45.000 de secţiuni de beton armat, înalte de patru metri, prevăzute cu senzori de mişcare, turnuri de pază şi bunkere. cam aşa este imaginea ororii care, deşi nu a fost construită de sovietici, a avut aprobarea acestora.
în timpul existenţei zidului multe drame s-au scris şi multe încercări de spargere a barierei se cunosc. pentru aproape cinci mii de est-germani încercarea a fost un succes, pentru unii însă, oficial în jur de două sute, dincolo de visul de a-şi revedea familiile ori libertatea, totul s-a terminat acolo, sub umbre de beton.
prin cele opt puncte de trecere, accesul nu era deloc facil şi necesita aprobări şi documente speciale, cel mai cunoscut dintre aceste puncte de frontieră din oraş fiind cel din friedrichstrasse, aşa numitul check point charlie aflat în zona de ocupaţie americană, astăzi un loc extrem de căutat de turişti.
cum trebuie să fi fost de pildă să traversezi cu metroul acest oraş în condiţiile în care trei linii ce aparţineau vestului treceau fără oprire prin staţiile fantomă? cât de greu trebuie să fi fost pentru aceia pe care zidul i-a despărţit mai greu decât moartea? şi cine şi-ar putea imagina că potsdamer platz, locul unde se desfăşoară în zilele noastre festivalul de film al berlinului era cândva un imens maidan traversat de un zid?
în anul 1987, preşedintele american ronald reagan, în discursul său din partea vestică a berlinului, l-a provocat pe liderul sovietic de atunci, mihail gorbaciov, să dărâme această monstruozitate. peste doi ani, pe 9 noiembrie, “die mauer- speckte” ciocănitorii de zid au reuşit să rupă carnea acestei orori şi chiar dacă demolarea oficială a lui a început în 13 iunie 1990, în preajma crăciunului cel mai faimos loc din berlin, brandenburg tor şi-a deschis definitiv porţile. pentru unii însă prea târziu.
din vechea atrocitate mai sunt astăzi în picioare optzeci de metri în potsdamer platz, celebra galerie din cartierul de est, pe malul râului spree, plină de grafitti şi bucata devenită monument pe bernauer strasse, singurul loc unde se mai poate vedea fâşia morţii.
am privit piatră, am atins zid şi ne-am cutremurat. cât de greu trebuie să fi fost ca ieşind din biserică să nu te mai poţi întoarce acasă numai cei care au trăit aceasta ştiu.
acesta a fost cel de-al doi-lea episod al vacanţei noastre berlineze, despre care am început să povestesc de curând, mai exact ieri, când a apărut primul episod . următorul episod va fi probabil mâine după amiază ori chiar duminică: die dom! 
primul episod: începutul călătoriei.
episodul trei: domul,
episodul patru: de la brandenburg la bebelplatz,
episodul cinci:
episodul şase:
episodul şapte:
Heil, psi©!Sieg Heil! Mie Berlinul îmi dă fiori(precum pisica aia albă, Evie, parcă, nu?), deşi n-am fost niciodată.
Când eram mică, aveam vreo 4-5 ani, cred, m-am dezlipit de mâna maică-mii şi am plecat la plimbare. Eram în Braşov(sâc!) cu ai mei, şi pe-acolo se vânturau mulţi excursionişt, ca şi noi, de altfel. Unde crezi că m-au găsit după vreo 2 ore? Într-un autocar cu turişti germani. Habar n-am ce înţelegeau ei sau eu, dar când m-au găsit ai mei eram deja de-a lor. Nu ştiu nici acum ce i-a atras la mine, că oricum arătam ca o evreică…oare asta? 🙄 Şi-mi amintesc că erau foarte mulţi băieţi printre excursionişti. Erau cu toţii îmbrăcaţi în costume, deşi era vară şi, zice maică-mea, arătau cu toţii la fel: aceeaşi tunsoare, acelaşi gen de costum. Maică-mea s-a gândit că erau studenţi, că erau destul de tineri. Acuma, maică-mii îi şi era un pic frică să vorbească cu ei, că era pe vremea lui Ceaşcă, aşa că, s-a urcat în autocar după mine, dar n-a stat mult. Eu nu prea voiam să cobor, nemţălăii îi ziceau că să mă mai lase, că nu pleacă încă…circ, ce să mai! Până la urmă am coborât cu buzunarele pline de ciocolată şi bombonele, gume şi alte cadouri. Nu am luat bătaie, dar era cât pe ce. Oricum, întorşi acasă, vreo săptămână maică-mea n-a prea fost în apele ei, se-aştepta din moment în moment să fie chemată la Secu. Dar am avut noroc… nu s-a întâmplat nimic până la urmă.
Iaca, am venit şi eu cu o poveste, că dacă n-am din Berlin, am din Braşov, na!
Să mă cauţi prin spam…
voi doua aveti secrete sau aia e o injuratura?
curiosule!
te-am! team!
o poveste similară am şi eu, dar cu poporul chinez, undeva pe la mare. cică semănam cu ei. ei, ei!
de ce fiori? nu mai bine flori?
vad ca zidul continua sa vorbeasca si dupa ce a fost darmat, desi ridicat ca sa instaureze tacerea.
pentru cine vrea să-i asculte povestea, da, ano, el vorbeşte.
Libertatea era duşmanul zidului! Germanii au trăit aproape 30 ani despărţiţi de un zid ruşinos, dar nu cred că s-au îndoit niciodată de apartenenţa lor la un singur stat. Ce să spunem de “români” şi “basarabeni”, despărţiţi de un râu, pentru care trecutul se vrea diferit?
Unul dntre visurile mele este să văd Zidul Berlinului. Sau mă rog, ce a mai rămas din el. Este un simbol cu semnificații ce nu ar trebui uitate. Și o dovadă că mintea omenească poate imagina orori.
din ceea ce ştiu eu, adrian, germanii încă se mai privesc ca printr-un zid, cei din vest cu cei din est, chiar dacă se fac eforturi de reconciliere. berlinul este locul unde se vede cel mai bine că dincolo de această oprelişte au fost şi altele, mai grele. în părţile oraşului care au aparţinut comuniştilor multe din frumuseţile lăsate de imperiul prusac au fost distruse, abandonate, readuse în lumină abia după ce zidul a căzut (vom vorbi şi despre palatul imperial dărâmat de comunişti). iar fondurile pentru aceste reaşezări provin mai cu seamă din vest.
şi dacă vorbim despre români şi basarabeni eu aş întreba de ce nu vorbim şi despre românii din cadrilater de pildă.
Nu este acelaşi lucru. Basarabenii au o istorie de aproape 1000 ani în comun cu Moldova, au fost în graniţele aceluiaşi voievodat, chiar dacă erau vasali Poloniei sau Imperiului Otoman. Pe când românii din Cadrilater au fost foarte puţin în aceleaşi graniţe, o perioadă scurtă sub Mircea cel Bătrân şi cam atât. Nu vorbim acum de statul dac din vremea lui Burebista şi Decebal pt că nu are niciun rost. Cadrilaterul a fost luat nu ca o revendicare teritorială, ci ca o compensare vis-a-vis de întărirea celorlalte state din Balcani pe seama defunctului Imperiu Otoman. Comunitate mare de români avem şi pe Valea Timocului sârbesc, chiar şi în nord-vestul Bulgariei. Cel puţin aşa ştiu eu, că nu sunt istoric…
adrian, multe nu prea ştim noi şi ar fi trebuit să le ştim, deşi nu suntem istorici.
avem şi secrete!
team building.
Fiindcă în “love” se numără fiorii nu florile…florile sunt pentru căZnicii, fioru’ e de numărat pentru burlăciţele ca Alma Nahe.
De parcă comunismul la noi a răguşit după 23 de ani! 🙄
ce cerere in casatorie asteptai tu ieri?? tu vroiai direct casatorie cu bucluc!
psi©ă, iar îs la spam?
ia mai caută-mă! Again!
…să vină duminica! Mai vreau! Să mă ierţi, dar n-am cuvinte…azi. N-am
Superb subiectul propus de reportajul tău. Berlinul – un loc care naște atâtea povești dense în capul meu acum.