mulţi dintre voi ştiu deja că unul dintre locurile dragi sufletului meu, în care revin de câte ori am ocazia şi pe care le port printre amintirile cele mai dragi este germania, ţara în care au plecat cândva, pentru totdeauna, prietenii mei de vară şi de copilărie despre care acum, după atât de mulţi ani, nu mai ştiu nimic.
în vremurile acelea în care învăţam despărţirea cu ochi de copil în care înţelegerea era puţină, singurul lux al vacanţelor noastre era închis într-o listă extrem de scurtă de ţări în care ea, germania tovarăşilor mei de joacă, nu exista, iar dorurile noastre de ducă ne purtau cel mai ades paşii către marea cea mare şi neagră or pe la mânăstirile din nordul moldovei. nu am visat niciodată să ajung în ţara rinului, conştientă de imposibilul acestei iubiri, dar mi-a fost dat să o văd în bucăţi mici şi miraculoase. şi dacă allianz arena îşi are deja povestea aici (deşi fotografiile au dispărut la mutarea blogului pe domeniu), astăzi deschidem sipetul de amintiri cu mica lui cheiţă, de dor, pe care scrie… berlin.
am locuit în berlin vreme de o săptămână într-un sfârşit de mai şi de primăvară, în care fiece zi era tivită cu uimiri şi cu poveşti dăruite de oliver, prietenul nostru. pe wolliner strasse, în blockhaus-ul galben în care domnea liniştea, la doi paşi de bernauer strasse, bulevardul unde odinioară se înălţa zidul care a tăiat nemilos în două, inimi şi vieţi şi la şapte sute de metri de marea şi vesela alexanderplatz, ne-am desenat amintiri cu gust de cafea şi de sachertorte.
am ajuns în berlin într-o luni pe înserat, venind dispre dresda, după ce traversasem ungaria, slovacia şi cehia pe o ploaie ce nu anunţa nimic bun, când imensul oraş îşi aprindea luminile zâmbind molcom spre noi urarea de bun venit, ştiind că ne va fi greu să alegem dintre toate frumuseţile sale pe aceea despre care să putem spune fără ezitare că ne este cea mai aproape de suflet, căci vechea capitală a imperiului prusac a cărui emblemă, ursul, o regăseşti lesne peste tot, este un loc în care, privind cu atenţie în jur, poţi găsi mereu ceva nou, special, aparte, de admirat, de fotografiat, de iubit, de la marele dom ce adăposteşte în el sarcofagele tuturor celor care au scris mai mult sau mai puţin cu sângele lor albastru istoria casei de hohenzollern din care se trage şi regele nostru şi până la imensa grădină zoologică din partea de vest a oraşului, în tiergarten, considerată a fi una dintre cele mai mari şi mai vechi din europa.
un oraş tăiat în două de un zid, separând vieţi şi destine şi în care încă se mai lucrează la atenuarea diferenţelor de arhitectură, de gândire şi poate că tocmai de aceea primul nostru popas a fost la muzeul care păstrează vie în memorie această rană, această anomalie a istoriei, căci în ciuda faptului că ştiam despre zid, nimic nu te poate pregăti pentru grozăvia aceea, atunci când priveşti de aproape reminiscenţele acestuia, rănile ce mai sângerează.
pentru o vreme vă invit la plimbare prin berlin, o vacanţă întâmplată în vremea când nu, încă nu aveam blog şi care sper să vă facă poftă să poposiţi pe malurile râului spree cândva, în drumurile voastre.
episodul doi: zidul berlinului
episodul trei: domul berlinez
episodul patru: de la poarta brandenburg la bebelplatz
episodul cinci:
episodul şase:
episodul şapte:
Sunt în fotollu, mi-am aprins tiutiunu’, cafeaua e şi ea numa’ abur, deci… când începe?!
Aştept cu nerăbdare să călătoresc prin Berlinul “tău”!
Daca aş avea 20 de ani acum, mi-aş pune un rucsac în spate şi aş colinda pe jos toată lumea!
imediat ce adun fotografiile pentru a doua postare. deocamdată sunt vreo şapte… numai!
mi-ar place şi mie, adrian. numai că mi-ar fi cam greu, fizic vorbind.
totuşi, cineva apropiat mine a parcurs recent drumul, celebrul drum santiago de compostela. 294 de kilometri pe jos. mă tot bate gândul să scriu această experienţă după ce îmi va fi povestită şi mie.
Păi, numa’ bine! Poate-mi amintesc şi bruma de germană pe care, cică, am învăţat-o în liceu.
poate mă înveţi şi pe mine, alma. eu, deşi am copilărit printre saşi, ştiu îngrozitor de puţine cuvinte.
am inteles ca a plouat tot drumul pana la berlin. ca si la cannes.
ai înţeles corect, ano!
aici aş vrea să ajung cândva, dana.
tot în germania adică.
Am văzut câte ceva din Germania traversând-o, în drum către Paris, dar fiindcă veni vorba despre Santiago de Compostella, da, este loc pe care musai trebuie să-l vezi, chiar dacă nu vei ajunge acolo urmând pașii pelerinilor..a doua zi, după trecerea pein acest loc tulburător, am mers la Fatima..câte ar fi de spus!
Sunt atâtea locuri minunate, încărcate de mister pe lumea asta!
Știi la ce concluzie am ajuns, așa, după bruma mea de experiență? că Dumnezeu ne-a dăruit cu de toate, pe noi, ca neam, numai că nu ne învață nimeni să trăim bucuria întâlnirii cu adevărata frumusețe..asta o ai în suflet. Sau ..nu o ai.
Vacanță frumoasă, psi, oriunde o vei petrece!
Spre ruşinea mea, nu mai ştiu unde am citit zilele astea următoarele cuvinte: ” dacă ar fi să alegeţi să vă faceţi căsuţa viselor voastre sau să călătoriţi ce aţi alege?”. Cineva a răspuns admirabil( pentru mine): orice vrea doamna mea. Pentru că in oricare nu mi-aş dori să fiu singur”. De ce spun asta? Sunt vreo 8 ani de când aud poveşti germane, cu lux de amănunte şi nostalgii cu iz de an 1989, când soţul meu şi familia lui emigrase cu doar câteva luni înainte de revoluţie. Vreo 10 luni a durat aventura lor. S-au întors. Din când în când, în serile noastre se ivesc amintiri cu farmec, cu miros de bere neagră şi cu speranţa că într-o zi vom vedea împreună acele locuri. Azi va fi bucuros să vadă că mai are în jur oameni îndrăgostiţi de Germania. Mulţumesc!
dana, nu încerc să te ademenesc. ştiu că fiecare dintre noi are propriile lui opţiuni, ca să le zic aşa.
vom găsi şi locuri care ne plac amândurora.
gina, vacanţa va fi…. o să vă spun curând unde!
şi da, vreau să ajung măcar prin poveşti la santiago de compostella. aşa spun şi eu: trăim ppe o sferă binecuvântată cu atâta frumos! ai fost la fatima!!! trebuie să îmi povesteşti, te rog! 
vezi, adriana, nimic nu este întâmplător.
slvc, pe mine nu mă pasionează italia, de pildă, deşi am fost, am încercat să o gust. ştiu, eu am o reticenţă pornită din experienţe neplăcute, dar tot evit această ţară. bariera lingvistică nu e chiar aşa o problemă mare, poate că pur şi simplu nu îţi plac ţările germanice.
Eu doar confirm ca e frumoasa.
Si eu am avut asa o reticenta fata de Germania, dar precis e din cauza limbii, poate un pic si din cuaza atator filme de razboi, plus faptul ca m-a enervat ca nu si-au facut autocritica imediat asa cum trebuia dupa razboi ci mult prea tarziu si mult prea putin, asa ma rog, desigur fata de ochii lumii mai largi, ca poate ei acasa la ei si-or fi facut-o, su poate erau ocupati cu reconstruirea economiei de a redeveni iar piua 1-a pe UE, plus ca m-au enervat dupa ce a cazut zidul cand mi s-a parut ca au spus fratilor lor din est, frate frate dar branza e pe bani, desi in anii anteriori nu era nimeni mai comunist decat aia din vest berlin, (ma rog erau si unii din alte parti, asa comunisti, dar astia din RFG de vest erau total dusi cu pluta, asa pe cultura, nici acum nu sunt sanatosi, defaptt nici acum nu sunt deosebit de sanatosi la cap, zau, cred ca sunt lipsiti de umor, desi probabil austriecii sunt si mai sadici decat germanii asa in arta).
Intre timp am mai imbatranit deci am devenitsi o idee maiputin intransigent, plus am avut ocazia sa vad un colectiv german multietnic la munca, si efectiv mi-a venit inima la loc. Insa sunt si destui ciudati prin Germania, efectiv nu cred ca au simtul proportiei nasului lor propriu, sau poate ca ma intalnesc numai eu cu din astia aroganti prin strainatate, pt ca aia modestii stau in banca lor si acasa la ei, nu colinda prin strainataturi. (Adica recunosc ca si experienta mea e cam reductiva, ca dooar nu am stat asa sa interactionez eu cu nemtii la ei acasa, plus habar nu am despre istoria si geografia diverselor landuri, pt ca sunt SIGUR ca unul din Hamburg pe care il iubesc e cu totul altfel decat unul din Bavaria pe care nu pot sa-l sufar, sau unul din Dresda care imi e indiferent.)
Insa acum ca am inceput sa ma apropiu de lb scandinave, am de gand sa invat si lb germana dupa ce ies la pensie, plus si olandeza, ca nu se stie care din tarile astea o avea azilurile de batrani cele mai bune, astfel incat sa imi aleg bugetul careia din ele sa aiba grija de mine in viitor atunci cand voi fi dement. Zau, pai daca tot sunt asa de bogati, sa aiba grija si de mine atunci la batranete, doar nu o sa cad pe capul bugetarilor saraci din Romania. (desi habar nu am daca merge asa de usor, nu cred ca e posibil, ca altfel ar fi plin de batrani senili din Bulgaria si Romania pe aicea, si nu vad, vd mai mult tineret in jur, insa ma rog, eu ma plimb si numai mai mult prin cluburi asa ca depinde, poate or fi si batrani senili pe undeva, dar in alta parte, ca tot se vaita toti din EU de frica lor, Aoleu, cine o sa aiba grija de atatia batrani dementi in viitor, etc…NOROC ca UK si Danemarca au anuntat chiar acum cateva zile ca NU e chiar asa de rau, ca de fapt cifrele de care se speriasera toti NU erau asa de rele, ca NU asa de multi au facut pana acum dementa cat se anticippase….desigur probabil nu i-au numarat pe aia care sunt dementi dar habar nu au ca sunt, sau unii chiar poate se ascund de frica sa nu-i eutanasieze in Olanda.)
Dar eu NU sunt xenofob absolut de loc.Daca e sexy, poate sa fie din orice tara. Poate sa nici nu stie lb engleza, ca nu cred ca asat e neaprata un defect. Nici nu e nevoie sa comunice asa in prea multe cuvinte cu mine, doar sa se uite asa mai blajin si ingaduitoor, si e total OK !
atunci te aşteptăm şi la episodul 3, rudolf! tocmai apărut pe blog!
Eu am fost in Munchen pentru 21 ore. Am observat ca la ei acasa germanii sunt simpatici.
O chestie care mi s-a parut ciudata au fost afisele din supermarket-uri. Aceleasi afise care in Romania par caraghioase (oameni cu zambetul pana la urechi, dar cu ochii lipsiti de expresie), acolo mi s-au parut… normale.
eu din munchen îmi amintesc, decenu, această muzică.