când plouă la cannes

sursa foto: dreamstime.

noaptea întreagă plouase năprasnic şi sălbatic, de fapt urgia se dezlănţuise undeva înspre ora înserării, în ciuda tuturor previziunilor favorabile, acelea pe care se bazaseră organizatorii atunci când se porniseră să cheltuie imense sume pentru petrecerea care se dorea pur şi simplu fabuloasă, nemaivăzută.

fuseseră de-ajuns câteva minute de furie pentru ca toate pregătirile să fie distruse de natura deloc impreisonată de numele invitaţilor, de poleială şi de lux tivit cu acel nelipsit covor roşu ce plângea acum, uitat prin bălţi.

siliţi de împrejurări, oamenii abandonaseră totul şi se refugiaseră în camerele mari, în saloanele care se umpluseră repede de fum şi de umezeala hainelor. mirosea a alcool şi a frunze de ceai strivit, a parfum amestecat şi a sudoare, dar mai cu seamă a dezamăgire prost ascunsă.

carlo se retrăsese în camera lui pretextând o migrenă. sosit de câteva zile din america, mai resimţea disconfortul fusului orar însă, mai mult de atât, gândul că era atât de aproape de casă îl apăsa cumplit. faptul că mica lui amantă rămăsese jos, printre mai tinerii săi rivali, conta acum prea puţin, ba chiar deloc, căci gândurile lui plecaseră departe, pe colinele unde livezile de măslini musteau poate şi ele de apă. şi îşi aminti o întâmplare de demult, când dona luisa nu-i era soaţă şi o ploaie la fel de nebună îi găsise pe dealuri, numai că atunci ea nu fugise aşa cum ar fi făcut oricare altă fetişcană, ci se ascunsese sub un măslin, se ghemuise ca o sălbăticiune, aşteptându-l pe el. şi în ploaia aceea i se dăruise până dincolo de durerea dintâi, pe pământul lăsat cumva al nimănui în calea furiei cerurilor.

ascuns în halatul lui de mătase, carlo adormi cu acest gând pe suflet, în vreme ce din paharul care îl alunecase din mână, alcoolul, prietenul său nelipist de o vreme, se topi tăcut pe covor.

se trezi buimac, cu o durere în tâmplele albite. adele nu se întorsese încă, deşi zorii se dizolvaseră deja în noua zi şi dincolo de ferestre, în lumină puţină, corturile sfâşiate aveau un aer de jucării abandonate, devenite inutile. cât de puţin fusese nevoie pentru ca totul să se schimbe!

amintiri din vechea lui viaţă continuau să se ridice la suprafaţă cu tărie, muşcând parcă din sufletul lui. se ridică greoi şi îşi umplu paharul din nou, apoi o porni clătinat către baie. din oglinda mare îl privea un trup pe care prcă nu şi-l mai recunoştea, obosit şi deformat de excese la care nu luase seama. se cufundă în apă şi închise ochii a uitare. dincolo, în apartamentul străin, liniştea desena arabescuri şi un dor de dimineţile de acasă îl prinse greu, definitiv.

îşi amintea cu limpezime mirosul de cafea, de flori de portocal, de cornuri proaspăt coapte de marta şi de lapte. îşi amintea zgomote lipsite de importanţă, o uşă deschisă, râsul băiatului, conversaţiile simple ale muncitorilor care plecau, sunetele bucătăriei trezite, un lătrat de câine şi da, şi-o amintea pe ea, dona luisa. ieşi din apă cu dorul prins într-o hotărâre nouă, de neclintit. la capătul celălalt al telefonului, vocea ei era mirată:

– plouă la cannes? aici este o vreme minunată.

undeva în depărtare se auzeau râsetele fiului său. el tăcu, ezitând pentru o clipă, încercând să prindă în ascultare răsuflarea ei caldă, căutând în ea o chemare care însă nu veni, aşa că şopti el:

– aş vrea să mă întorc acasă….

câteva secunde liniştea deveni şi mai grea. apoi o văzu. în spatele lui, cu machiajul prelins pe obraz ca un clovn plouat, cu părul pe jumătate desprins din coc, adele îl privea cu ochi de ceară. mirosea a prea mult alcool, a bărbat străin, a trecut şi a false iluzii.

la capătul celălalt al telefonului nu mai era nimeni.

postarea face parte din aceeaşi neterminată poveste începută cu mult timp în urmă.