sursa foto: dreamstime.
noaptea întreagă plouase năprasnic şi sălbatic, de fapt urgia se dezlănţuise undeva înspre ora înserării, în ciuda tuturor previziunilor favorabile, acelea pe care se bazaseră organizatorii atunci când se porniseră să cheltuie imense sume pentru petrecerea care se dorea pur şi simplu fabuloasă, nemaivăzută.
fuseseră de-ajuns câteva minute de furie pentru ca toate pregătirile să fie distruse de natura deloc impreisonată de numele invitaţilor, de poleială şi de lux tivit cu acel nelipsit covor roşu ce plângea acum, uitat prin bălţi.
siliţi de împrejurări, oamenii abandonaseră totul şi se refugiaseră în camerele mari, în saloanele care se umpluseră repede de fum şi de umezeala hainelor. mirosea a alcool şi a frunze de ceai strivit, a parfum amestecat şi a sudoare, dar mai cu seamă a dezamăgire prost ascunsă.
carlo se retrăsese în camera lui pretextând o migrenă. sosit de câteva zile din america, mai resimţea disconfortul fusului orar însă, mai mult de atât, gândul că era atât de aproape de casă îl apăsa cumplit. faptul că mica lui amantă rămăsese jos, printre mai tinerii săi rivali, conta acum prea puţin, ba chiar deloc, căci gândurile lui plecaseră departe, pe colinele unde livezile de măslini musteau poate şi ele de apă. şi îşi aminti o întâmplare de demult, când dona luisa nu-i era soaţă şi o ploaie la fel de nebună îi găsise pe dealuri, numai că atunci ea nu fugise aşa cum ar fi făcut oricare altă fetişcană, ci se ascunsese sub un măslin, se ghemuise ca o sălbăticiune, aşteptându-l pe el. şi în ploaia aceea i se dăruise până dincolo de durerea dintâi, pe pământul lăsat cumva al nimănui în calea furiei cerurilor.
ascuns în halatul lui de mătase, carlo adormi cu acest gând pe suflet, în vreme ce din paharul care îl alunecase din mână, alcoolul, prietenul său nelipist de o vreme, se topi tăcut pe covor.
se trezi buimac, cu o durere în tâmplele albite. adele nu se întorsese încă, deşi zorii se dizolvaseră deja în noua zi şi dincolo de ferestre, în lumină puţină, corturile sfâşiate aveau un aer de jucării abandonate, devenite inutile. cât de puţin fusese nevoie pentru ca totul să se schimbe!
amintiri din vechea lui viaţă continuau să se ridice la suprafaţă cu tărie, muşcând parcă din sufletul lui. se ridică greoi şi îşi umplu paharul din nou, apoi o porni clătinat către baie. din oglinda mare îl privea un trup pe care prcă nu şi-l mai recunoştea, obosit şi deformat de excese la care nu luase seama. se cufundă în apă şi închise ochii a uitare. dincolo, în apartamentul străin, liniştea desena arabescuri şi un dor de dimineţile de acasă îl prinse greu, definitiv.
îşi amintea cu limpezime mirosul de cafea, de flori de portocal, de cornuri proaspăt coapte de marta şi de lapte. îşi amintea zgomote lipsite de importanţă, o uşă deschisă, râsul băiatului, conversaţiile simple ale muncitorilor care plecau, sunetele bucătăriei trezite, un lătrat de câine şi da, şi-o amintea pe ea, dona luisa. ieşi din apă cu dorul prins într-o hotărâre nouă, de neclintit. la capătul celălalt al telefonului, vocea ei era mirată:
– plouă la cannes? aici este o vreme minunată.
undeva în depărtare se auzeau râsetele fiului său. el tăcu, ezitând pentru o clipă, încercând să prindă în ascultare răsuflarea ei caldă, căutând în ea o chemare care însă nu veni, aşa că şopti el:
– aş vrea să mă întorc acasă….
câteva secunde liniştea deveni şi mai grea. apoi o văzu. în spatele lui, cu machiajul prelins pe obraz ca un clovn plouat, cu părul pe jumătate desprins din coc, adele îl privea cu ochi de ceară. mirosea a prea mult alcool, a bărbat străin, a trecut şi a false iluzii.
la capătul celălalt al telefonului nu mai era nimeni.
postarea face parte din aceeaşi neterminată poveste începută cu mult timp în urmă.
Oamenii, ca şi vremea, sunt la fel de capricioşi!
ori mai capricioşi decât ea, adrian. nu?
bun venit prin lumea mea.
Da,… mai distrugători!
Bine te-am găsit.
distrugători în calea binelui… hmmm…
Când plouă la Cannes… mergi la Nisa. Glumesc puțin.
Un text viu și amar în același timp, te pătrunde și te îmbibă de melancolie. Ești “in a sentimental mood”, azi, dragă Camelia, cum ar spune cei de la Duke Ellington sau John Coltrane.
nu-s in a sentimental mood, road, poate pentru că scrierea de azi zace prin draft de vreo lună de zile. dar recitind-o astăzi am avut aceeaşi senzaţie amar… amar spălat de ploaie. şi devine interesant că povestea aceasta capătă proporţii.
Psipsină. unde-a dispărut departele ăst de-aici?
*ăst…scoate un ă, te rog!
aici alma! linkul vechi era de când nu suisem pe domeniu de mâţ pervazier. 😛
mai comentam si noi ceva? neserios, vorbesc…
meciul de pe allianz? sau e prea greu de acceptat că pep, ca antrenor al lui bayern, se bucură
de golul înscris…
e meci? felino, daca tu nu ai scris povestea asta ca pe ceva intortocheat prin labirintul sufletului tau, de ce ai dat-o privirii dupa o luna de zile?
nu ştii că e meci? ioooi, ce mai fan barca eşti!
n-am uitat de poveste, deşi aş putea spune asta. am vrut s-o leg de vreo psiluneală da nu s-a potrivit niciuna.
se pare că numai tuşa vero se pricepe să lege scrieri vechi de teme noi.
la mine nu e niciun meci.
ceva nu ti-o fi placut foarte mult cum a iesit, de nu i-ai dat tu drumul imediat.
la mine în tilivizor, pep soarbe dintr-o sticlă de apă. scorul este 1 la 0 pentru bayern, mandzukic e pe teren, messi poartă un oribil tricou galben cu roşu în dungi.
sssttt… nu mai da din casă că te spun lu cămilu!
și, arabule, să nu zici că nu ai aflat… mâne după amiaz iar e meci: all stars – chelsea. scoate papa mou oițele la păscut. iar realul lui zizou şi ancelotti făcu egal cu lyon.
asta inseamna ca noaptea asta am de lucru sa (te) citeeeesc
sim, povestea, atunci când va fi gata, va fi aşezată iar pe blog, în succesiunea firească. acum e apărută cam din toate colţurile!
De-aia am luat-o cronologic, de la cel mai vechi pana la cel mai nou articol imi place tare tare si sper sa mai scrii la ea… totusi parca n-as vrea nici sa se termine…. hmmm.. sunt in dubii
cronologic ca şi apariţie, dar nu ca fir al poveştii, sim! recunosc că e scrisă alandala, cum mi-a venit la peniţa stiloului!
slvc, mulţam. eu doar am imaginat ploaia, căci nu am fost pe-acolo niciodată. de aceea mă bucură completarea ta, înseamnă că am fost pe-aproape.