un pisic în stambul (5) – marele bazar

episodul 5 al poveştilor turceşti continuă ziua de sâmbătă, 9 februarie, cu vizita marelui bazar şi plimbarea de seară. vă reamintesc că excursia a fost posibilă datorită concursului al cărui sponsor a fost kanal d cei care în fiecare luni şi marţi ne povestesc despre lumea astăzi uitată a imperiului otoman şi a lui suleyman kanuni sau magnificul, aşa cum l-a cunoscut lumea occidentală. cei care s-au ocupat de întreaga organizare a excursiei sunt europa travel şi domnul marius cârlan.

construit în secolul al cincisprezecelea, pe vremea sultanului mehmet al doilea, odată cu aşezarea otomanilor în vechea cetate a bizanţului, cucerit de acum, locul ce cuprinde peste trei mii de magazine şi este vizitat zilnic de 250 – 400. 000 de oameni, marele bazar din istanbul este unul dintre punctele de atracţie pentru cei pasionaţi de shopping şi nu numai.

situat între nuruosmanyie camii şi beiazit camii, marele bazar a încheiat ziua noastră de sâmbătă şi este un loc în care poţi găsi chiar şi ceea ce nu cauţi şi te poţi rătăci foarte uşor, ameţit de farmecul lui aparte. o avalanşă de mărfuri ce nu au preţ pentru că totul se negociază, lumini care curg din toate părţile şi oameni care te cheamă, vitrine în care aurul aproape că te orbeşte, haine de piele, poşete, suveniruri, blugi şi pantofi, pashmina – şaluri în faţa cărora cu greu poţi rezista, mirodenii pentru cei care nu au răbdare să viziteze bazarul egiptean, ceşti de cafea, brăţări şi şalvari, kaftane şi ciorapi, narghilele de toate mărimile posibile, valuri de ţesături, totul este o ademenire din care nu scapi uşor.

oamenii intră în el ca într-un corn al abundenţei, fac fotografii şi privesc miraţi, cumpără, ating, vorbesc şi zâmbesc, în vreme ce turcii vând fiecăruia după preţuri numai de ei ştiute. intrăm şi noi, iar emoţiile mele sunt mari, cumplit de mari la gândul că nu voi putea privi în linişte, că … emoţii risipite. facem fotografii, zâmbim. aurul nu mă ademeneşte, poate că se şi vede aceasta, dar mă las purtată de atingerea de caşmir a şalurilor, îmi plac toate aceste explozii de culori şi când totul devine obositor ne îngăduim un răgaz cu gust de cafea turcească, pe una dintre aleile exterioare. apoi o pornim mai departe, în acelaşi şir de priviri către oamenii care cumpără şi vând, care se bucură de … comerţ.

când seara se lasă încet peste noi şi lucrurile se mai potolesc pornim din nou agale pe bulevarde, căutând o terasă cu ademeniri turceşti, la capătul căreia, negreşit, este cineva care te invită. este vremea când în sultanahmet miroase a mâncare, vitrinele cu baclava, cataif, halva şi prăjituri sunt regine, este vremea sucului de rodie proaspăt făcut, a ceaiului. suntem obosiţi de atâtea frumuseţi, dar cotinuăm plimbarea până târziu în noapte, cu privirea la vitrine, la oameni, la comercianţii de noapte ce apar de nicăieri, atenţi la mişcările poliţiei. la fiecare colţ de stradă se vând treninguri, pashmina, ciorapi, parfumuri, ceasuri, nimicuri, din loc în loc oamenii schimbă euro şi dolari pe lire turceşti, la terase se bea mult ceai sau suc, în cofetăriile luminate munţii de rahat şi halva, tăvile de baclava şi cataif se topesc.

ne retragem în cele din urmă. captura de astă după amiază a însemnat împlinirea unui alt vis: îmi doream de mult, de totdeauna cred,o pereche de şalvari pentru care am negociat… turceşte. probabil că turcul bătrân care a scăpat în cele din urmă de mine răsuflă uşurat. lângă blugi, o mică narghilea, negociată şi ea la fel de turceşte, va lua calea spre casă. citesc puţin din cartea pe care am luat-o cu mine şi adorm visând la ziua de mâine, cea în care ne vom întâlni cu bazarul egiptean, moscheea lui suleyman, bazilica cisternă şi măreaţa hagia sofia. oare unde anume îmi va cânta sufletul mai mult?

ţineţi aproape şi… vom vedea!

celelalte episoade ale vacanţei turceşti, apărute deja, le găsiţi după cum urmează: 1, 2, 3, 4 şi mai avem cred că vreo două.