plecată

by

 

plecată sunt puțin
din mine însămi,
să caut,
să ajung
lumina căuș.
fusesem bolnavă de un dor
și prin ușa închisă
un zvon fals mă găsise
și mă aruncase în lumină.
goală,
lovită până la sânge
de piatra nepăsării,
niciun plasture pe rana arzând,
nicio lacrimă
în ochii fără lumină,
doar o moarte lentă
și surdă
peste cuvânt.
fusesem bolnavă de o speranță
și mi-am vândut zilele
pe un nimic,
lipsit de înțelegere.
ca o haină rămasă mică
zâmbetul meu alunecă
arătând către ceilalți
semnele vinete
ale legărilor mele.
piatra atingând carnea,
intrând în ea până la os,
ca o moarte târzie
mă încătușează.
plecată sunt puțin
din mine însămi,
dincolo de porțile nopții
care mă recunoaște.
te rog, uită-mă!
tăcerea nu mai este de-ajuns.

10 thoughts on “plecată”

  2. Uneori nu mai strângem mâna,
    nu ne mai încape nimic acolo,
    nici lumină, nici întuneric,
    stă palma căuş din amortire,
    din instinct.
    Uneori nu mai avem ce să strângem,
    fiindcă parcă-s măturate toate-n alte zări,
    fără de cuvinte,
    fără de zgomot,
    nici tăceri nu-s,
    ci doar nişte îngânări latente ale firii,
    stropi de îngândurare pe distanţe mici,
    cu bătai lungi.
    Rugminţile întru iertare n-aduc nimic,
    doar alte chestii neîncepute puternic şi nici neterminate,
    lăsate-acolo, val-unduire…

  9. “fusesem bolnavă de o speranță
    și mi-am vândut zilele
    pe un nimic,
    lipsit de înțelegere.

    plecată sunt puțin
    din mine însămi,
    să caut,
    să ajung
    lumina căuș.”…
    mult-mult imi placu…
    cuvintele tale si-au gasit rezonante in suflet, sa stii…

Comments are closed.

error: Content is protected !!