lumea mea este un cerc închis:
nimeni nu vede,
nimeni nu trece,
pragurile pe care le tot desenez
cu uitare.
lumea mea este un căuş gol
nicio apă nu rămâne,
nicio şoaptă nu-l trece,
ferestrele rimelate ale ochilor
nu mai vorbesc despre mine.
vântul îmi aduce uneori
rămăşiţe din cioburi pierdute
înecate în fumul orb,
semnul copilului
ce nu se mai întoarce.
vântul, acest sol al inutilului
pe care mă silesc să-l alung
cu fluturări sălbatice
ale mâinii,
mă pândeşte la fiecare amurg
cu ghearele lui vineţii
înfipte în carnea-mi.
lumea mea e un cerc închis
al tăcerii.
am să mă întorc cândva
cu semnul de cruce
pe tâmplă.
8 thoughts on “în cerc…”
Comments are closed.
secant
un zîmbet
peste elipsele nealiniate
ale ochilor trişti
sparge cercul
în cubuleţe colorate
pe care nici Rubik însuşi
n-ar îndrăzni
să le deranjeze
din frumuseţea lor
iar vîntul
sărută uşor tîmpla
şi face mîna căuş
bucuriei
ce trece pragul
la ceas de seară.
Tac. Zambesc. Si stiu ca tu stii ca mie mi-e frumos tare ce ai asternut tu in litera.
Cercul acesta l-as împărţi în …felii egale iar apoi l-as colora ROGVAIV.
În absenţa cuvintelor,
gândirea noastră nu-i decât o masă amorfă,
biete entităţi circumscrise
cu limba foaie de decupat,
unde totul se leagă.
Şi dacă singura ordine posibilă în cuvinte
e ordinea lucrurilor, ei bine,
organizarea ne aparţine,
şi-i arbitrară.
Închişi în camere pătrate,
fiecare cu globul lui pământesc
ne trimitem coordonate:
un vârf, un munte, o groapă marină,
Eu te caut în lumea mea,
dau contur uscatului,
simt umezeala-n tălpi, însă în
aluzie, in echivalenţă, în substitut.
Figurativi, lecturăm pe ceilalţi,
alfabetizând trăiri
pe axa activ-pasiv,
dar
atâtea p(rop)oziţii câte praguri semnificative,
şi-atunci de-aceea eu schimb enunţuri.
„
Nu mai vorbesc despre mine.
cu fluturări sălbatice ale mâinii,
semnul copilului, ce nu se mai întoarce.
Lumea mea este un căuş gol.
Vântul îmi aduce uneori
rămăşiţe din cioburi pierdute,
vântul… acest sol al inutilului,
cu ghearele lui vineţii.
Nicio şoaptă nu-l trece,
Nicio apă nu rămâne.
Pragurile pe care le tot desenez
rămân înfipte în carnea-mi,
în ferestrele rimelate ale ochilor,
înecate în fumul orb,
Nimeni nu vede,
Cu uitare, nimeni nu trece.
Cu semnul de cruce pe tâmplă,
lumea mea este un cerc închis,
mă pândeşte la fiecare amurg
al tăcerii,
pe care mă silesc să-l alung.
Lumea mea e un cerc închis acum,
dar
am să mă întorc cândva.”
frunze vii de lotus
mîngîind cuvinte
de-atunci pîn-acum
şi de-acum ‘nainte…
mulţumesc tuturor pentru vers, comentariu, gând.
cu drag.
simt o urma de tristete. sa nu dai vina pe toamna…
oboseală, da, tristeţe nu. iubesc toamna, geanina!