când o uşă se închide în urma ta, o alta îşi desface chenarul de lumină, ademenindu-te. şi mergi ca insomniacii prin noapte, ca mereu însetaţii de cuvânt, cei care numai din taina întunericului pot dezlega lumina.
o uşă se închide. povestea pe care ai scris-o în noaptea aceea cu sfinţi desenaţi pe crestele cerului va rămâne încrustată, închisă sub peceţi de suflet, căci de acolo a şi izvorât. dar setea nu s-a stins, nu, nu şi mergi mai departe pentru că ştii, cu tărie ştii, aceasta este calea: o nouă uşă, o nouă poveste.
la fereastra fiecărei odăi pe care o cuprinzi în cuvânt este un chip de om care zâmbeşte. tu recunoşti numai zâmbetul, dar îţi este de-ajuns, îţi este totul, este însăşi cheia care face posibilă rostogolirea cuvântului, iar şi iar.
în miezul fiecărei odăi pe care o scrii bate inima ta şi cuvintele sunt acasă.
mergi mai departe, mergi! uşă nouă se deschide. pentru continuitate le vom vopsi astăzi în albastru… apă.
albastru e perfect! eu ma apuc de vopsit …
Albastru e culoarea adevărului, culoarea infinitului şi culoarea tristeţii. Poate fiindcă de cele mai multe ori adevărul e trist iar tristeţea devine infinită. Uşi albastre plutesc pe ape, îngerii torc raze de lună pe pervazul cerului şi totul e aşa cum trebuie…
vin să văd ce-ai vopsit, geanina!
chiar aşa cum trebuie, dragoş?
Să curgă scrierile albastre ca apa atunci!
speranţa e sus,
vitralii ferestre cu
porturi albastre.
Cel puţin din punctul cuiva de vedere. Dacă n-ar fi aşa cum trebuie, atunci ar fi altfel. Dar întotdeauna este aşa cum este şi atît.
O, ele curg – fir-ar ochi deschişi, să le citească!
oki, nu te contraziiic!