– părăseşte calea asta, fetiţo!
– te aştept, kat! te aştept…
– nu eşti făcută să ţii ciocanul în mână ci sabia!
– vom face multe împreună, noi doi.
– şi hans?
– ce-i cu hans? .. va trebui să-l elimini, desigur. marele duce…
– marele duce n-are nicio legătură cu asta.
– ciocanul te-a ales, kat!
– a fost o minciună potrivită de voi! totul a fost o minciună!
– poarta a greşit…
– eu te-am ales, nu poarta. aceasta e calea, singura…
– pe gallant vei fi…
– pe gdad, kat, pe gdad, în plină lumină!
– ai o datorie, kat! o datorie…
– porţi sângele meu, fetiţo! eşti a mea.
în mintea mea totul era o luptă surdă, nebună, aşa cum nu mai fusese niciodată. cei doi maeştri apăruseră cumva acolo şi din încleştarea lor eu eram cea sfârtecată. în spatele ochilor închişi, cele două holograme aruncau cuvintele ca pe nişte mingi de foc şi toate mă atingeau pe mine.
“când lucrurile vor înceta să fie cum au fost…” îmi spusese nu demult cartea şi eu crezusem atunci în alegerea ciocanului, cea care mă chemase pe gallant după atât de mulţi ani, sub privirile înţelepţilor.
– tu eşti făuritoarea!
– eşti fiica mea, kat. numele tău…
– …va fi scris pe stâlpul sacru din templu.
– praf în întuneric, prietene. ştii bine că în templu nu mai intră nimeni, niciodată.
– ea va intra!
– ho, ho! mă dezamăgeşti, thor! amândoi ştim că este o amăgire. e uşor s-o spui din spatele pietrelor tale de unde nu ai ieşit niciodată.
– aşa va fi, îţi spun. ciocanul a ales după sute de ani şi nu am să te las să strici totul…
– a ales cumva şi să-l ucideţi pe hans? el va deschide poarta şi apoi o să-l ucideţi, nu? eşti pregătită pentru asta, fetiţo?
nu, cu siguranţă că nu eram dispusă să-l pierd hans şi nu astfel. puteam accepta că urma să ne despărţim luând fiecare altă cale, dar nu să fiu eu mâna care îl ucide. prea multe ne legau, prea mult timp, vieţi trăisem împreună. mă salvase de multe ori, mă apărase fără ezitare, era singurul care îmi fusese mereu şi mereu aproape, necondiţionat ca şi acum. se trezise de ceva vreme şi mă tot privea pe furiş, ocupat chipurile să-şi verifice coada. chiar şi cu gândurile blocate şi cu ochii închişi îl simţeam. aştepta.
– ce te frământă de închizi în tine şi nu poţi să împarţi?
– ceva cumplit…
hologramele celor doi erau încă prezente, tremurând.
– are legătură cu cartea aceea a oamenilor? ai găsit înţelesul?
– are legătură cu noi.
cozile noastre s-au împletit. era un semn al nostru şi hans înţelese, aşa că se ridică clipind. cu un aer nepăsător se sprijini pe labele dinapoi, scuturându-şi coama. tăcerea se lăsă peste noi. încet, hologramele se dizolvaseră şi ştiam că pentru moment cel puţin mă vor lăsa în pace, dar vor reveni. de afară se auzeau estompat zgomotele revervoarelor trecând pe sub dale spre navele de transport care se ridicau apoi de sub ape ca nişte păsări cu burţile pline în întunericul nopţii. zgomotul liniştitor al capturii.
uşa glisă uşor şi în cadrul ei apăru ayhan cu un aer îngrijorat şi mersul uşor şchiopătat din cauza unei răni mai vechi la una din labele dinapoi, pe care refuza constant să i-o repar.
– bariera de la nord vest a căzut. oamenii vin încoace.
– încărcarea? – întrebă hans
– mai sunt două păsări sub ape.
– cât timp?
– o oră, maxim două.
– într-o jumătate de oră plecăm- am decis sec.
– şi oglinzile? – vocea lui hans tremurând
– le distrugem! ştii doar că nu putem lăsa nicio urmă. vom termina încărcarea pe gdad sau charos.
hans mă privi mirat, dar tăcu. oglinzile erau jucăria lui favorită, mândria lui şi distrugerea lor îl durea. ayhan înclină din capul lui neted, lipsit de coamă şi ieşi. cel mai bun pilot al flotei şi un mecanic nepreţuit. îşi pierduse o parte din coamă într-o încercare reuşită de evadare pe gdad, alături de krone, iar ceea ce rămăsese nesmuls îşi retezase el singur. arăta fioros şi ceilalţi se cam temeau de el, dar în realitate nu era deloc aşa. pur şi simplu îi plăcea să fie lăsat în pace.
aveam să plecăm dar se pare că ceva mai repede decât ne dorisem. pe ecranul televizorului apăru chipul profesorului blaugrandhoff. puţin răvăşit, de parcă nu şi-ar fi terminat digestia, povestea despre o ciudată invazie şi misterioasa dispariţie a doctorului kat, reluând aceleaşi ipoteze aiuristice, tipice oamenilor. teribil ce le place să complice lucrurile.
– renunţă şi la cutia asta, hans! nimic de-al lor nu trebuie să rămână în fermă de data aceasta şi, oricum, nouă ne este inutil.
hans înclină capul uşor în vreme ce coama lui albă făcea valuri. în ochi îi stăruia încă întrebarea pe care nu o rostise şi nici nu avea să o facă. am ieşit amândoi. dincolo de zidurile groase, în tăcerea smolită, unul lângă celălalt, am privit pentru ultima oară această lume. nu aşa îmi imaginasem plecarea noastră. începuse să plouă mărunt. eu şi singura fiinţă în care aveam încredere deplină.
– thor şi krone şi-au trimis hologramele -i-am transmis. mă cheamă amândoi. se luptă.
– urmează-ţi instinctul, kat! el ne va spune mereu care e calea.
– şi tu?
– eu îţi voi fi mereu alături. tu alegi pentru noi!
– hai să ridicăm ferma- i-am zâmbit eu întorcând definitiv spatele pământului- şi, hans… crezi că ai timp să strângi oglinzile?
el începu să alerge. în urma lui mă prinse râsul ştiut, un râs ca o îmbrăţişare.
văzută din afară, ferma părea un loc oarecare, cam dărăpănat şi deloc îmbietor, un loc din acela despre care oamenii ar fi spus că este bântuit, ocolindu-l. dar ferma era mai mult de atât pentru noi, era acel acasă, singurul acasă ştiut. curând avea să arate aşa cum era, o navă ridicându-se mândră prin aerul umed, înconjurată de navele soldat şi de transportoare, ca o regină a albinelor uriaşe.
“eşti fiica mea” şoptise unul dintre maeştri şi un gând nou mă înfioră. nici cartea, nici sabia, nici ciocanul măcar nu puteau să îmi spună cine sunt eu. oare tot ceea ce ştiusem până atunci era o falsă construcţie? oare alegând o cale însemna că îl trădez pe celălalt? dar unul dintre ei minţise.
trăisem prea mult printre oameni şi era timpul să mă întorc acasă şi să aflu adevărul…
http://www.youtube.com/watch?v=SzsDHtzx6tI&feature=related
povestea este un fragment din ciclul căutătorii de lut pe care sper să o termin în această toamnă.
dacă ai scris și tu pe această temă, “cine sunt eu” te rog să te înscrii în tabel, apoi îi poţi vizita şi comenta pe ceilalţi… şi vă reamintesc că noi obişnuim să trimitem link de mulţumire celorlalţi:
almanahe , carmen pricop , dictatura justitiei , dor , dragos , incognito , irealia , jora , scorpio , simona , vero
Tii, ce bagă mîţa SF-uri! Da’ unde ascunzi tu aşii ăia, că doar n-ai mîneci?! 😆
Io am fost nicăieri, recunosc… n-am scris – m-au ronţăit niscai probleme la spurcătoare (pentru neavizaţi: dureri de măsele) plus chinurile facerii de program pentru club (luaţi de la gazda, cine vrea) şi alte chestii minore precum lenea înnăscută.
ops:
Aşa că aplaud creatorii şi mă retrag oleacă spre meditaţie (că berea s-o gătat). :good: :yahoo:
Spor la scris! Aştept cu nerăbdare să citesc tot ciclul!
Psi, nu ne-ai dezvăluit cine ești tu dar ,ca de obicei, mi-a plăcut teribil că nu îți trădezi prietenii și nu calci „ oglinzile ”lor în picioare.
Revin .
Cred ca…Kat o sa afle adevarul despre ea…
carmen, este ceea ce ascultam în timp ce am scris povestea pe blog. ea nu este nouă, lucrez la ea de ceva vreme şi tare aş vrea să o termin. să vedem…
leneşule! mai ai timp până deseară!
te-am surprins tura asta? he, he…
vero, cam aşa aştept şi eu povestea asta… cu nerăbdare!
te aştept cu drag, carmen. şi cred că ştiai deja că nu voi povesti despre mine!
dialogul este scris cu gândul la tine, ştii nu? 
eu cred că ea îl ştie deja, scorpio! cred că îl ştie…
Revin mai târziu, să mă pot delecta în voie, da’ musai să întreb în ce anume constă “linkul de mulţumire”, să nu fac vreo nefăcută. Mulţu frumos!
măi mâţ mic si jucăuş, fă bine nu mă învârti pe după ghem, zi odată cine eşti că sunt după o nuntă şi m-am “trezit-nu” încă , iar de lecturat încă nu pot !!! 😆
irealia, linkul de mulţumire e ce mi-ai trimis tu, mie…
acu povestea cu tabelul şi cu linkurile e cam aşa: tabelul aşa cum e scriptul are linkuri de tip nofollow. linkurile clasice sunt dofollow… şi le prefer pe cele din urm, pentru că recomand astfel oameni dragi cu scris frumos. 
citeşti tu mai pe sară ori mâine, că nu fug cuvintele!
Mă faci nerăbdător. Îţi urez să ai spor, tare mult mi-ar plăcea să citesc totul când va fi gata.
Abia astept povestea intreaga, pisicel!
căutătorii( luterii)
de arii armurii,
materii în porii
arhitecturii aşteptării,
coclaurii curgerii definitorii,
editorii fiinţării revărsării
franjurii găsirii,
sâmburii tăinuirii.
albe făuritorii.
cat pe gdat
aZAHARdat
charos para otros
văluros, miros
ayhan alian turban
krone undone
cazone,
hans suspans
thor mothor
blaugrandhoff,
off…apostrof,
Nu mă pune să traduc, aşa mi-a venit, aşa a ieşit. Bine-au revenit lutierii fermecaţi!
aham. m-ai lăsat… neterminată! 😆
Bună,
Am găsit din întâmplare această iniţiativă – clubul psi – şi mi s-a părut interesantă, aşa că mi-am permis să o folosesc ca pe un imbold de a elabora prima postare de pe blog-ul meu…şi sunt puţin emoţionată în legătură cu rezultatul. Sper ca am procedat corect cu link-urile (în tabel şi pe blog) şi că acesta este doar începutul!
O săptămână plăcută,
incognito
multa bafta iti doresc!
adevarul ca mi-am prins urechile…dar o sa inteleg mintenas cand ai sa o termini
şi eu, sim! şi eu! :yahoo: dacă nu mă lenevesc, o termin.
nici măcar ei nu au scpăat de plagiere! of, of, of, măi almanahe, fluviu de cuvinte ce-mi eşti! :yahoo:
cam aşa îs şi io, jorji!
habar nu am ce-or să mai facă “animalele” astea!
bun venit, icognito! :rose: trec să te citesc deîndată. sper că ai fost şi pe la ceilalţi prieteni.
geanina, recunosc, nici celelalte fragmente nu-s prea lămuritoare… fac parte din poveste, dar nu se continuă unul cu celălalt.
ops:
Nu prea înţeleg eu cine-s neterminate pe aici: cucoanele sau poveştile…?
cratch:
curiosule!
Curiozitatea e apanajul pisicilor – eu mi-s doar nedumerit. :whistle:
Știu Psi, și l-am citit cu multă atenție și mi-a plăcut. 😆
nedumeritule! nu mai fluiera atâta că mă doare capul astă sară!
aceleaşi cozi care, pentru un herrald sunt cea mai puternică armă, carmen. pentru că binele şi răul se împletesc întotdeauna, nu-i aşa? sărumâna. :rose:
ei, parcă eu nu ţi-am citit descrierea?! m-ai surprins tare plăcut, carmen, în seara aceasta!
Na că scăpai de năcazu’ de descărcat şi apucai să apropii şi io două-tri vorbe una de alta. Uf, fir-ar erdeesu’ al naibii să fie!
ce ţi-o fi trebuit să descarci habar nu am, da te citisem deja.
Io trimit linkuri fără să ştiu că o fac! Că nu’ş ce-am trimis.
cratch: Da’, câtă vreme nu-i de rău… Nofollow şi dofollow adică nu mă urma şi urmează-mă, da’ mai mult de-atât, niet! :wacko:
Povestirea ta mi-a pus imaginaţia la lucru. Încă n-am reuşit să le dau formă personajelor, deci, când vii cu finalul, hai cu desene ilustrative cu tot! Să văd şi io animalele!
irealia, pe scurt: animalele noastre, herralzi adicătelea, sunt nişte chestii negre cu patru lăboanţe şi cozi lungi. el are plete albe, ea roşii, au ochii mari, (pentru că pe planeta lor este mereu întuneric) motiv pentru care atunci când se transformă în om poartă ochelari de tocilar şi cozi din zale, care cozi sunt folosite preponderent ca arme. frumoşi, nu?
Iacă, să treacă: :rose:
să treacăăă… să treacă! săr-naaa.
http://cammely.wordpress.com/2012/09/10/cine-sunt-eu/
te citesc mai pe seară, cammely!
controversata atitudinea mea fata de eroii povestirii, dar nu si fata de povestirea propriu zisa; uimeste si intriga ca de fiecare data -astept continuare
sper ca atunci când va fi gata să îţi facă plăcere să co citeşti din nou.