bunica

apele urlau furioase ca nişte animale trezite din somn prea devreme. ape căzute din cer, ridicate din pământul care se supunea lor, tăcut şi între ele totul părea o lume de carton fragil, măturată de furia udă, case şi oameni, copaci şi animale îşi pieruseră rostul, rădăcinile.

o maşină pluti ca o coajă de nucă, apoi apele o purtară în adâncul lor. pe casele mai înalte, uzi şi încleştaţi, oamenii se ţineau unii de ceilalţi cu putere, resemnaţi şi atât de mărunţi. unde era acum măreţia şi trufia lor?

hans năvăli în cameră trăgând după el o arătare înspăimântată, pe care cu greu o ghicisem ca fiind elsie, mica secretară mereu dichisită şi iremediabil îndrăgostită de el. hans era nervos, aşa cum rar îl văzusem. eliberată din strânsoare, mica creatură căzu moale pe podea. între noi se aşternu liniştea, unindu-ne şi separându-ne în acelaşi timp. ca şi noi, elsie ştia că va muri, că nu avea cum să scape întreagă acum când ne văzuse înfăţişarea. fusese prinsă în capcana propriilor iluzii şi nu încerca să fugă, căci nu ar fi avut niciun rost. afară, tot moartea stătea la pândă cu apele ei.

pentru o clipă privirile ni se întâlniră. avea ochii goi, lipsiţi de licărul pe care îl văzusem adesea la oameni, iar pe chip i se vedeau urmele de lovituri, urme roşii pulsând, probabil şi dureroase. pentru o clipă am încercat să regăsesc imaginea aceea de mignonă cochetă, ciripind mereu în jurul nostru. părul îi era răvăşit, trupul zdrenţuit şi însângerat. mi-am întors privirea către hans care stătea lângă mine aşteptând. nicioată un om nu mai fusese atât de aproape de noi, niciodată un om nu ne văzuse aşa cum eram de fapt şi o mare parte din vină era a lui.

– pocneşte-mă, kat!- zise el cu capul plecat, intuindu-mi setea. şi coada mea se ridică în aer şuierând, dar nu înspre el, nu fusese el cel atins ci elsie, creatura care îşi ridicase privirile spre mine. lovitura o atinse în moalele capului şi femeia căzu leşinată.

afară, în curtea interioară de piatră, începuseră să apară primii supravieţuitori, oameni mirosind a speranţă. de acum timpul se rostogolea cu repeziciune.

– du-te!- am rostit eu camaradului meu- ai o datorie de împlinit.

– şi ea?

– mai târziu.

pe uşă ieşi nu un herrald ci un om incredibil de înalt, cu pletele lui blonde ca mierea. câteva clipe mai târziu aveam să-i aud glasul în curte, vocea aceea tunătoare. o umbră i se întinse în privire înainte ca uşa să ne separe. aş fi vrut să îl ating, aş fi vrut să-i pot spune ceva, ceva care să nu ne rănească pe niciunul.

când elsie se trezi din leşin văzu chipul unei femei în vârstă care îi întindea o cană cu supă.

– bunica? – un nor de speranţă apăru de undeva şi tânăra zâmbi cu putere nouă- ce bine că eşti aici, bunica! am crezut că o să mor! – şi micuţa blondă începu să turuie întreaga poveste. bătrâna asculta cu atenţie încuviinţănd la răstimpuri şi îmbiindu-şi nepoata cu supa ei cea întremătoare, până când bolul se goli.

elsie adormi fericită şi plină de speranţe, uitând de lovituri, de durere. bunica îi era aproape. uşa se deschise încet şi în cadrul ei apăru hans. pentru o clipă privi mirat spre bătrâna ce o veghea pe elsie, pregătindu-se de atac. cozile ni se prinseră una e celalaltă în aer şi abia atunci mă recunoscu:

– pe gallant şi pe stâncile lui, kat!- râse el- arăţi oribil ca babă!

– mai bine mi-ai mulţumi!- l-am atins eu cu coada peste coamă- mica ta amazoană e gata de oglinzi. data viitoare, când ai de gând să suceşti minţile altora, fereşte-ţi măcar coada.

hans zâmbi. afară se lăsase întunericul şi sub smoala lui apele gemeau. o vreme am privit amândoi cerul întunecat pe care apăreau ici şi colo, lumini. curând aveam să plecăm acasă.

povestea face parte din ciclul căutătorii de lut.
dacă ai scris şi tu pe aceeaşi temă, bunica, te rog să te înscrii aici: