erau cinci copaci pe deal. puteam să-i văd de la fereastra mea cum stau drepţi, ca degetele răsfirate de la o mână şi singura lor mişcare era un cântec nedesluşit al frunzelor atinse de vânt. nu-l auzeam, dar îl puteam ghici.
departe, în zare, desenat direct pe cer, un munte zâmbea înclinat spre fratele lui mai mic şi golaş, iar în aerul deja prins de zăduf doar un singur om. mergea agale, fără grabă, fără să se uite în jur şi îmi părea că poartă un zâmbet absent în privire. abia când a ajuns sus, pe culme, i-am văzut straiţa ca o teacă de piele, prinsă în curele de umărul larg şi din ea ieşea semeţ un mâner de topor.
pe seară, când mi-am lipit iar privirile de fereastră, pe micul colnic umbrit mirosea a sânge de copac doborât. cinci trupuri de lemn se vedeau sus, pe micul deal şi niciun zâmbet. omul îşi apucă toporul de mâner şi îl ascunse în teacă cu o mişcare iute. cu o mâna lui mare, noduroasă, îşi şterse urmele de zăduf şi oboseală privind în zare, acolo unde un munte plângea încet, nedesluşit.
– o să avem lemne de foc pentru iarnă!- spuse tata intrând pe uşă. iar eu am început să plâng ca un copac înclinat.
Trist,dar viata asa este…facem orice ca sa supravietuim.Povestea ta imi aduce aminte de o alta poveste cutremuratoare pe care le-am citit-o copiilor mei…neavand de mancare un tata isi duce fiul la vanatoare de caprioare…copilul a ramas marcat de ce vazuse acolo…
Io-s ecologist..Tai numai lemnu mancat da carie..
Este legea firii,cei ,,puternici” trebuie sa supravietuiasca…
este aceeaşi temă, rata. aşa e!
sara, nicolae labiş- moartea căprioarei?
e bine aşa, virusache, e bine! alţii însă au tăiat hectare întregi de pădure şi nu le-a spus nimeni, nimic.
oare aşa este întotdeauna, scorpio? doar mă întreb…
frumoasa adaptare
doar tu puteai sa faci asta asa frumos 
Psi, m-a luat cu fiori citind randurile tale…
Frumos si trist. Frumos.
Nu..nu neaparat…si totusi…
ei, am scris asta ieri dimineaţă, mai mult din joacă. dar recunosc că de la fereastra mea se vede într-adevăr un parc din care copacii au fost tăiaţi cât să se facă locuri de parcare. “avantajele” progresului.
mulţumesc mult, draga mea.
… Si copacii s-au transformat in flacari vii, daruindu-si esenta si seva, impacati cu sine si rostind o rugaciune tacuta. Cenusa lor, dusa de vant, sopteste celui care vrea sa asculte, despre amintirile cele verzi si pline de viata.
şi mie ce mi-ai mai lăsat de comentat, cristian?
ai spus tot.
Niciodată nu spunem totul. Gândurile rostite nasc altele care spun mai multe, în tăcere.
ce poveste cu sentimente amestecate. trist, dar pt ca noi sa traim, trebuie sa moara altii. mereu bucuria unora e suferinta altora. legea progresului, a supravietuirii, a egoismului…e greu de spus.
frumos tare, o sambata frumoasa, pisic drag!
redsky, albert camus spunea: “noi nu putem face nici măcar un gest în lumea aceasta fără riscul de a-i face pe alţii să moară”. trist este când încetăm să ne mai dăm seama că nu, nu totul ni se cuvine.
aşa este. niciodată nu spunem totul, dar tocmai acesta este farmecul. nerostirile care nasc mai departe gânduri…
Am o intrebare…ai apucat si tu un loc de parcare?
ce trist
Trist…
E păcat că oamenii taie copaci şi îşi bat joc de mediu continuu…
jorji, tot ce facem pe lumea asta are şi o doză de tristeţe.
valentina, dar aşa avem mobilă, parchet, ferestre, căldură…
?????
draga psi, tare frumos ai scris! si mie mi-a adus aminte de moartea caprioarei (mama o recita asa frumos!). cand eram copil hoinaream prin paduri impruna cu bunicul meu, silvicultor. sange de copac…imi este dor de acel miros, chiar daca nu sunt pe placul ecologistilor.
Pai ziceai ca ai vazut de la geam cum au fost doborati copacii pt. a se face parcare.
parcarea noastră e în cealaltă parte, traian.
curios, fields că eu nu m-am gândit deloc la labiş când am scris. a ieşit aşa pur şi simplu. îmi place şi mie mirosul de lemn, dar când se taie copacii mă doare…
” pe micul colnic umbrit mirosea a sânge de copac doborât”… te atinge la suflet, dar…
suntem intr-o vesnica contradictie cu mama natura… ea este casa si asternutul nostru, dar noi o distrugem, o devoram… ca sa putem trai mai departe…
poate candva va fi posibil sa traim si sa progresam fara a distruge dar deocamdata asta este legea dura, inevitabila a vietii…
ai prins bine acest inevitabil…
copacii suntem noi…
unii trăiesc mult și bine la adăpostul unei lumi neatinse, alții mor pentrru că și-au încolțit sămânța în locuri neprielnice sau care le vor fi fatale…
uneori suntem secerați fără milă, alteori suntem protejați de mâini care ne mângâie frunza…
sau poate e doar o părere…
Trist si tandru. O seara buna
Fara tristete viata ar avea un gust fad, va spun eu!
iar eu te cred pe cuvânt, cita!
sau poate e chiar aşa cum spui, dagatha.
nu ştiu dacă vom putea face asta vreodată, altcersenin. gândeşte-te puţin şi la asta: când cineva se bucură, altcineva plânge. am putea găsi soluţii ca nimeni să nu plângă?
din păcate draconidele nu se pot vedea printre norii groşi care ne-au însoţit toată ziua, aşa că contez pe postările celor mai norocoşi.
mulţumesc de apreciere.
Da, aşa este… eu nu sunt de acord cu tăiatul excesiv. Tăind mai mult decât avem nevoie ne distrugem pe noi înşine, sursa noastră de oxigen. Mereu am crezut că dacă oamenii ar planta alţi copaci, măcar de jumătate din cât taie, ar fi bine… Nu ştiu dacă greşesc sau nu, dar asta cred.
şi de la mine, pentru tine pupici, gabi!
valentina, dacă ne-am lansa în discuţia despre cum s-au jefuit pădurile româniei în ultimii ani şi câtă nepăsare este, cred că nu am sfârşi curând de povestit. şi totuşi… nu se face nimic. în mod similar am putea vorbi despre specii de plante şi animale pe cale de dispariţie doar pentru că omul a intervenit în cursul firesc al naturii. ne vom opri vreodată? nu cred…
Aşa este. Sunt puţini cei care fac ceva