căutătorii de lut (3)

în cercul de foc al oglinzilor carnea se transformă în lut, osul se stinge în cenuşă. fascinaţia omului pentru apa argintată estompează durerea, o preschimbă în uimirea cu care, aşa cum spun şi legendele lor, narcis s-a îndrăgostit de sine.

că oamenii se iubesc pe ei înşişi o aflasem destul de repede, dar aveau şi de ce. pe lângă ei, noi eram de-a dreptul urâţi. trupurile noastre nu cunoşteau moliciunea şi fragilitatea, trăirile noastre nu erau nici pe departe atinse de sentiment, rezistam la foc şi la apă fără probleme, iar când unul dintre noi se strica iremediabil era demontat şi refolosit până la ultimul circuit, niciodată plâns şi îngropat. ne legam unii de ceilalţi prin tovărăşie şi nevoi, timpul nostru nu se măsura în “vârste”, iar “acasă” al nostru era un decor sec, din ape şi stânci întunecate, nicidecum un un idilic peisaj.

oamenii aveau un ciclu al lor, o venire şi o plecare între care îşi schimbau forma crescând şi descrescând, în care se învăţau unii pe ceilalţi şi se transformau continuu. atunci când se stricau, erau duşi la reparat în clădiri albe unde erau tăiaţi, scotociţi şi de unde, uneori, nu mai ieşeau. în aceleaşi clădiri în care unii mureau, ei veneau pe lume într-un mod interesant, sub forma unor boţuri mici şi neputincioase asupra cărora se revărsau de obicei râuri de afecţiune. legăturile lor se bazau pe un soi de ataşament profund, o chimie numită iubire sau ură şi erau extrem de fragile, de aceea se şi rupeau deseori şi erau înlocuite. şi mai era ceva ciudat la ei: aveau o memorie selectivă şi risipitoare. felul în care trăiau şi în care erau alcătuiţi îi făcea să uite, să se uite ori să nu ajungă la cunoaştere, deşi unii dintre ei păreau să atingă, să descopere pentru o clipă miezul pulsatil al deplinului.

privindu-i am învăţat să-i cunosc: păreau liberi deşi nu erau, păreau să cunoască, deşi nu ştiau mai nimic, păreau să se unească, deşi se dezlegau unii de ceilalţi cu repeziciune.

spre deosebire de ei, noi ştiam totul, în egală măsură, dintotdeauna, puteam trăi în grupuri sau singuri (doar în cazuri extrem de rare), aveam totul şi nu aveam nimic, ne puteam duplica atunci când luam o altă formă şi puteam să ne reparăm singuri, o făcusem eu însămi adesea. puteam călători oriunde, eram înzestraţi cu o forţă care putea distruge o întreagă planetă, iar ierarhiile noastre fuseseră stabilite doar din nevoia de organizare pentru că ne eram în fapt egali. noi nu ne părăseam unii pe ceilalţi, nu ne loveam inutil, ne alimentam cu energie în toate formele posibile şi nu aveam suflet.

de o vreme însă începuse să-mi placă tot mai mult forma aceasta umanoidă pe care o luasem. foloseam tot mai rar duplicarea şi tot mai des oglinda în care mă priveam şi o făceam cu sete. devenisem atrasă de mine? nu ştiu, dar de o vreme şi hans părea că mă priveşte altfel, aşa cum şi eu îl priveam de sub o umbră de zâmbet simţind o nevoie aproape dureroasă să îl ating. de o vreme lucrurile păreau că se schimbaseră şi că această planetă pe care o invadasem avea mirosul lui “acasă”, acel amestec miraculos de bine şi cald, semnificaţie nouă şi incredibilă pentru hoinarii de metal care suntem.

am spus  zâmbet? dar nu numai zâmbetul părea să mă găsească. reuşisem cumva să gust şi alte trăiri total nepotrivite nouă: lacrima, speranţa, aşteptarea.  de o vreme îmi aminteam tot mai des de gemenii ucişi şi tot mai rar de îndatoririle pe care le aveam. iar “când lucrurile vor înceta să fie cum au fost, mă voi întoarce”, acele cuvinte găsite în jurnalul vechi, ce păreau la început neînţelese, primeau cu fiece zi o semnificaţie tot mai adâncă. undeva în istoria lor, oamenii avuseseră un dr. kat, un doctor bun, o femeie.

privesc răsăritul soarelui ca în fiecare dimineaţă. undeva, departe, apele au început să se retragă şi navele sclipesc tot mai puternic. în căuşul munţilor nu mai este niciun om în afară de mine. dar eu nu sunt om. eu sunt un robot ce a distrus un colţ de lume, un robot aflat în cumpănă. în luminile de început ale zilei, când ceilalţi pregătesc plecarea spre o altă destinaţie, spre o nouă misiune eu mă privesc în oglindă. la un pas de mine este hans şi aş vrea să-l ating. suntem doi oameni în oglindă atunci când mecanismul se pune în funcţiune şi mii se fascicule se îndreaptă spre noi. aş putea opri totul lepădând forma aceasta, redevenind eu. aş putea rămâne om, dar atunci aş muri.

în lumina blând aurie de răsărit două trupuri se îmbrăţişează. în cercul de foc al oglinzilor carnea se transformă în lut, osul se stinge în cenuşă.