din mijlocul feliei mele de viaţă, de pe marginea tăcerilor mele, turnându-mi muzica în urechi, ca un soi de paravan, barieră între mine şi lume, privesc oamenii.
frânturi din vieţi pe care nu le cunosc mi se derulează prin faţa ochilor şi recunosc pe chipuri străine bucuria, împlinirea, nepăsarea, aroganţa, neputinţa, chinul, teama, disperarea, furia, dorinţa, foamea, lăcomia, singurătatea. îmi plac oamenii şi alternează în mine simptomele unei boli de care nu mă vreau vindecată vreodată: nevoia de oameni.
oricât aş nega, nu mă satur niciodată de ei, apar în vieţile lor, mă dăruiesc lor pe nimic, am nevoie să le înţeleg versul şi lacrima, să le găsesc sensul şi tăcerile, să îmi pese de ei.
prin sufletul meu tropotesc neîntrerupt oameni pe care îi cunosc sau nu, care îmi vorbesc adesea despre ei, pe care îi plac sau nu, pe care îi iubesc sau nu. unii ajung să mă cunoască mai bine, unii au doar o temporară nevoie de mine, reciprocă de altfel.
mă despart zilnic de oameni şi cunosc alţii. reiau ciclul nebun al cunoaşterii, al admiraţiei, al bucuriei de a ne fi găsit unul pe celălalt, dar nu cred în eternitate ci în fragilitatea lui astăzi, miraculoasa şi impetuoasa clipă ce nu se va mai repeta niciodată.
prietenii îmi sunt puţini, pentru că sunt asemeni unei scoici, ermetic închizând binele şi răul. de iubit mă iubesc unii oameni, cei care îmi acceptă defectele, cei care ştiu despre mine mai mult, cei care ştiu despre mine şi ceea ce nu spun, umbrele mele.
simt uneori ura altora, invidia şi răutatea, dar nu mă dau din calea lor. sunt parte din viaţa mea şi mi-o asum, conştientă că şi eu am produs răni, că şi eu am lovit, dar îi ignor, concentrându-mă pe frumosul din oameni, pe binele şi lumina lor nemărginită.
privesc oamenii ca şi cum m-ar cunoaşte, aşteptând de fapt acele întâlniri rare şi dragi cu cei alături de care voi trăi un anotimp al cunoaşterii. mereu altul şi mereu miraculos.
mă aşez uneori pe marginea zilei şi îmi spun: îmi place, omul pe care l-am cunoscut îmi place. fără ca aceasta să însemne mai mult sau mai puţin decât este, aşa cum spun întotdeauna şi contrariul.
nu am timp şi cu siguranţă că nu vreau să-mi dau timp pentru aceia care nu înţeleg că sinceritatea mea nu este o povară ci este felul meu de a fi, felul meu de a mă respecta pe mine şi pe ei.
îmi plac oamenii. am nevoie şi nu am nevoie de ei. îi privesc şi mă prefac că nu-i văd. îi chem înspre mine şi plec atunci când simt că mi se cere prea mult. nu mă întorc niciodată. nu ştiu ce e ura sau invidia.
îmi plac oamenii. am nevoie de ei.
mie imi plac oamenii, insa nu am nevoie de ei.
nu gandesc despre ei ca imi sunt deget opozabil, insa nici nu ignor posibilitatea ca in final ei sa-mi fie potentiali oponenti de idee. cand ideea incolteste si polemica se starneste, disolutia relatiei mele cu oamenii e aproape iminenta. nu o provoc, disolutia, insa o accept.
sunt foarte rari cei care nu provoaca nimic.
orice dialog care contine o provocare conduce catre dezintegrarea unei stari de fapt, nu in fapt. asa ca prefer oamenii care au pareri incarcate de toleranta. nu ma intereseaza sa ma tolereze in actiunile mele, ci ca in discutia cu ei sa nu apara provocarea. provocarea inseamna competitie. competitia de cele mai multe ori termina in a opune, nu in a fi partener fair play. fair playul asigura durabilitate, contondenta unui adevar provocator duce la despartire.
in mom. despartirii moare cate ceva din noi.
mai bine nu am, ca sa nu ma despart.
servus…
senzatia de… peron… unele trenuri intirzie, altele nu vin deloc, altele ramin in gara, pe altele le vedem cum pleaca chiar daca ne luasem bilet si noi…
asta imi e senzatia citind rindurile tale, inspirate ca de fiece data…
toate cele bune!
esti sigura ca nu ne-am cunoscut in alta viata?(desi eu nu cred in alte vieti!)pendulez mereu intre dorinta de a fi in mijlocul lor,de a imparti cu ei bune si rele, de a-i ajuta si apoi cand ma coplesesc, cand incep sa nu ma mai gasesc pe mine sau timpul meu,fug…ca sa revin in acelasi loc.
poate asta imi face zilele diferite si justifica menirea mea
Saru’mina.
Ziceai ca-ti plac pisicile.
Asta poate sa insemne ca iti place sa observi oamenii din mijlocul lor.
Importanta,cautata,dorita,intangibila pentru ca asa vrei tu.
Pentru ca stii sa asculti,sa pleci cind trebuie,sa revii daca e cazul.
Prezenta dar poti fi nevazuta sau invizibila,dar atit de prezenta…
Ai nevoie de…nevoia oamenilor de tine.
Si nu-i nimic rau in asta.
Cam asa ar fi pisica,nu?
Alexandru.
pisi, corect. dragostea de idei e diferita de dragostea de oameni. nu in totalitate totusi. daca fiecare dintre cei implicati stie sa faca diferenta si stie sa lase lucrurile sa curga lin, fara hartoape, totul poate merge ca pe atza. doar ca-s putine cazuri.
si cand te gandesti ca nu trebuie decat sa pui un “corect, ai dreptate, e profund” pentru a dilua senzatia de competitie dintre idei oarecum contradictorii.
pana la urma, vezi, relatiile bune sunt exclusiv bazate pe bun simt. cand bunul simt se infiripa, parca si unele corectii reciproce sunt mai degraba permise.
Ştiam că nu trec degeaba să te citesc.
Omul, acest microteos ce-şi caută continuu destinul şi rostul, cum ai putea să nu-l contemplii?
Mi-a plăcut mult acel: “simt uneori ura altora, invidia şi răutatea, dar nu mă dau din calea lor. sunt parte din viaţa mea şi mi-o asum, conştientă că şi eu am produs răni, că şi eu am lovit, dar îi ignor, concentrându-mă pe frumosul din oameni, pe binele şi lumina lor nemărginită.”
pisi, n-ar fi facut, era musai sa fie si un dram de gruesome.
altfel, grenoiulle nu ar fi avut rost !
hm, o justitie metempsihotica, pisi!
vrei o natura perfect armonioasa, in care toate plantele. obiectele sa aiba aceeasi importanta?
sa zicem ca floarea are aceeasi semnificatie, insemnatate pentru om precum omul pentru om…
ce parere crezi c-are floarea despre om indiferent de stadiul evolutiv la care se afla omul si floarea separat si impreuna?
am si nu am nevoie de oameni. mai bine zis, am nevoie doar de unii dintre ei, fiindca fara nici unul nu pot trai, cel putin nu ca om.
pisi, din pacate, floarea nu are constiinta
asa ca pana una alta e vorba despre constiintele ucise de grenouille, nu de trupuri.
si la propriu, si la figurat: fuck the body
am intalnit o singura tipa careie nu-i placeau florile in rest, nu am intalnit OM pe pamant sa nu fie remarcabil atasat de ele.
omul prin natura sa este o fiinta sociala, deci nu se poate lipsi de parte din firea lui are nevoie de oameni.
de aceea imi pare important sa-i poti accepta cu tot curcubeul lor de de calitati si sentimente, sa reusesti sa te detasezi privind distant si filozofic la unele apucaturi ale lor si profitand de zile bune cu lucruri placute si mai ales oameni placuti, care s-a nimerit sa-i intalnesti pe un anumit segment al vietii…
pe mine personal ma influenteaza nepermis de mult, pentru linistea sufletului meu, atitudinea oamenilor, in special a unora
este greu sa traiesti asa, dar este si putin sa-ti intelegi acest defect, mai trebue si sa-l poti depasi… eu nu pot.